Și dacă vei pierde totul?

Distribuie:

A fost dimineața de dinaintea furtunii. Mă așezasem confortabil în fotoliul încălzit de o fâșie îngustă de soare, decupată parcă de o mână îndemânatică pe potriva mea și așezată acolo cu grijă. Am căutat o vreme după semnul lăsat în Biblie la locul în care mă oprisem din citit, legănându-mă înainte și înapoi ca pentru a scutura teama ce se așezase încet peste sufletul meu precum nevăzutele fire de praf ce plutesc o vreme și reapar la loc pe cerceveaua geamului. Ochii mi s-au oprit o clipă pe titlul capitolului, în vreme ce mintea mea neliniștită încerca să ghicească despre cele ce urma să citesc.

„Totul va fi bine”… și dacă nu?

Ultimul capitol din cartea prorocului Ieremia e un apendice în care se reia un text de la sfârșitul cărții 2 Împărați: relatarea despre împresurarea Ierusalimului, distrugerea cetății și a templului (cu detalii sfâșietoare, care fac să se perinde prin fața ochilor noștri atât realizările din anii de glorie ai împărăției lui Solomon cât și imaginea dezolantă a orașului cuprins de flăcări, a zidurilor prăbușite și a obiectelor sacre sfărâmate), uciderea unei mari părți a populației și plecarea în robie.

Cum vei răspunde în fața unor pierderi mari?

Nepotrivit cum îmi pare pentru o încheiere a cuvântărilor profetului, textul m-a transpus în ultimul loc în care aș fi ales să merg pentru alinarea după care tânjeam. Prin fața ochilor mei se perindau, ca într-o procesiune, imagini cu tineri precum cei din grupul lui Daniel, de vârsta copiilor mei acum, smulși de lângă părinții lor (sau de lângă dărâmăturile casei, cadavre și semeni suferinzi), fete tinere îmbrobodite ascunzându-și fața și aruncând pe furiș priviri speriate, bărbați plini de răni cu capul plecat înaintea unei sorți căreia nu i se mai puteau împotrivi, femei strângându-și pruncii la piept pentru a-i feri de primejdii ce se ridicau să întunece și ultimul colț de cer și erau pe cale să se prăvălească asupra lor. Crezuseră, multă vreme crezuseră că „totul va fi bine”…

Dar, pe când mă pregăteam să părăsesc tărâmul străin mie și aparținând unor vremuri apuse, paragraful cu meditația atașată textului m-a țintuit locului cu o întrebare menită, fără ocolișuri, să-mi descopere ceva din lucrurile care aveau să mi se întâmple și să mă pregătească de impactul cu ceea ce am considerat atunci a fi o nenorocire. Încă îmi răsună în minte întrebarea și, ca atunci, îmi ridică părul precum praful gonit cu degetul de pe cercevea, un gest menit să-mi compenseze neputința: Cum vei răspunde în fața unor pierderi mari?

Inamicii sau ce pot face oamenii frânți

A trecut ceva timp de-atunci… Recent, după primele zile de izolare, când toate gândurile au ajuns să mi se rotească în jurul virusului încoronat și încornorat, iar camera de zi în jurul axei sale, aceeași întrebare mi s-a înfipt în suflet adânc și dureros, venind pe o altă filieră, de data aceasta prin filmul lui Scott Cooper, Hostiles (Inamicii), un western lansat în 2017. Întrebarea se naște în mintea privitorului atent încă de la primele secvențe și derularea lentă a evenimentelor ce urmează – cu suficiente momente de răgaz în care suntem invitați să privim peisaje mirifice, ce spun în paralel o altă poveste, cea a vastității și splendorii creației – ne obligă să luăm în calcul posibile răspunsuri, să ne imaginăm forme de evadare, deghizare sau poate renaștere.

– Crezi în Domnul, Joseph?
– Da, cred, doamnă Quaid. Dar… a fost orb la ceea ce se întâmplă aici de mult timp.

În scurta scenă de început, Rosalie Quaid, unul dintre cele două personaje principale ale poveștii, ajunge să piardă totul: soțul, cele două fete, pruncul nou-născut, casa. Scapă cu viață printr-o minune, glonțul menit să o doboare curmă viața copilului pe care nu-l lasă din brațe nici după ce e clar că nu mai poate fi salvat. Ascunsă din fața inamicului, femeia reușește să nu scoată nici un sunet, iar noi ne trezim cu palmele acoperindu-ne buzele, după exclamații de groază și spaimă, rostite fără voie.

În minutele care urmează facem cunoștință cu căpitanul Joe Blocker și cu tovarășii acestuia – toți oameni îngenunchiați de viață și frânți, într-un fel sau altul, chinuiți de pierderi, vinovății, neputințe, eșecuri și slăbiciuni –, cu misiunea ce le-a fost încredințată și călătoria pe care urmează să o facă. Totul se desfășoară lent, în vreme ce noi încă suntem cu gândul la scena de început. Am vrea și nu am vrea să ne întâlnim din nou cu femeia rămasă singură. Un imn vechi fredonat sub clar de lună se înalță spre cer ca o ancoră de salvare pentru acești oameni porniți într-o misiune aproape imposibilă, dar deopotrivă și pentru noi: „Îndrumă-mă, mare Iehova,/ Pelerin prin acest ținut uscat./ Îndrumă-mă, sunt slab,/ Ține-mă cu mâna Ta puternică.”

„E distrusă”, îi spune căpitanului Metz, prietenul său – care mai târziu se va sinucide, chinuit de ceea ce el numește „melancolie” – despre femeia cu privirea pierdută. Nu vă voi dezvălui prea multe din cele ce urmează, decât acest prim dialog în care Rosalie îl întreabă pe căpitan: „Crezi în Domnul, Joseph?” „Da, cred, doamnă Quaid. Dar… a fost orb la ceea ce se întâmplă aici de mult timp.” „Înțeleg asta, îi spune femeia, dar trebuie să cred că sunt momente ca acestea care întăresc legătura noastră cu El. Dacă n-aș fi avut credință, ce aș fi avut acum?”

Cuvintele acestea rostite de femeia ce a pierdut totul sunt semănate în solul inimii căpitanului care ni se înfățișează orb el însuși. Credința femeii aduce rod, ea afirmă și totodată contrazice epitaful care ni se oferă la începutul filmului: „Sufletul american este dur, izolat, stoic și un ucigaș”. Nu e doar sufletul american, este sufletul în general, trebuie s-o recunoaștem. Dar oare suntem la fel de convinși că nu suntem singuri, că Dumnezeul nostru nu este orb și că există o speranță „ca o ancoră a sufletului”?

Ce-ți rămâne când pierzi totul?

Cum vei răspunde în fața unor pierderi mari? Dacă nu va fi totul bine? Dacă vei pierde totul? Sunt întrebări pe care mi le pun din când în când și fac repetiții ale gesturilor și cuvintelor croite după modelele atâtor personaje biblice despre care ai zice că nu au fost luate prin surprindere. Poate că și gestul acesta al meu e tot o compensare pentru nepregătirea arătată în alte ocazii, pentru răspunsurile nepotrivite, pentru neputința de a rămâne bine ancorată în vreme de furtună.

Oare suntem la fel de convinși că nu suntem singuri, că Dumnezeul nostru nu este orb și că există o speranță «ca o ancoră a sufletului»?

Răspunsul inițial al lui Iov pare a fi făurit în vremuri de liniște și luciditate: „Ce! Primim de la Dumnezeu binele și să nu primim și răul?” De asemenea, îl vedem pe Habacuc pregătindu-se pentru vremea nenorocirii printr-o hotărâre fermă de a-și păstra bucuria, căci, spune el: „Domnul Dumnezeu este tăria mea”. Isus Cristos Însuși se pregătește pentru ziua suferinței și îi învață și pe ucenici cum s-o facă: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită”.

În anii ’80 tatăl meu ținea ca semne de carte foi cu versuri scrise de Vasile Militaru, pe care le știa pe de rost și le recita în diferite ocazii. Târziu am aflat că poetul a refuzat să-și pună talentul în slujba comunismului, a pierdut totul și a murit în închisoarea de la Ocnele Mari. Zilele acestea îmi răsună în urechi cuvintele memorate cu mulți ani în urmă și răsărite de undeva din cutele memoriei: „Poți să pierzi averi și ranguri,/ Bogății cu rodu-n spic;/ Dacă n-ai pierdut credința,/ Încă n-ai pierdut nimic”.

Am să închei cu un paragraf din romanul Ciuma, scris de Albert Camus, scriitor algerian ateu, roman pe care l-am reluat zilele acestea. Dialogul de mai jos poate fi citit tot din perspectiva a ceea ce-ți rămâne atunci când pierzi totul:

Alteori îl întreba dacă nu-i era frică să nu-i ducă soției lui ciuma. El era de acord că riscul acesta exista, dar că, în definitiv, această șansă era minimă, în timp ce rămânând în oraș ei riscau să fie despărțiți pentru totdeauna.

— E drăguță? spunea bătrâna zâmbind.

— Foarte drăguță.

— Frumoasă?

— Cred.

— A, zicea bătrâna, de-aia!

Rambert se gândea. Fără îndoială că pentru asta, dar era imposibil să fie numai pentru asta.

— Nu credeți în Dumnezeu? a spus bătrâna care se ducea în fiecare dimineață la liturghie. Rambert a recunoscut că nu, iar bătrâna a spus din nou că asta era prin urmare pricina.

— Trebuie s-o revedeți, aveți dreptate. Dacă nu, ce v-ar rămâne?

(© Imagine: Waypoint Entertainment/Entertainment Studios)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Dana Sisoeva

Lasa un comentariu