Sinele și sănătatea mentală

29 May 2023

Cât este de folositor să ne gândim la noi înșine? Dar la alții?

Pendulăm, de multe ori, între tendința de a fi centrați excesiv pe propria persoană și cea de a ne neglija, proiectându-ne întreaga energie înspre alții.

Negarea și neglijarea dezechilibrului – a stresului prelungit, de exemplu – poate conduce la suferințe somatice sau chiar la anumite boli: gastrite, migrene, dureri articulare etc.

În primul caz, avem susținerea multor programe de dezvoltare personală (cărți, seminarii, coaching etc.), care omit cu nonșalanță relația cu ceilalți oameni. Scopul vieții, promovat de asemenea materiale, gravitează în jurul performanței, al unei prestații în care ceilalți devin doar un pretext pentru „aplauzele” pe care le poți culege de la ei. Semenii nu îți pot oferi ajutor decât dacă se află într-o poziție de superioritate, astfel încât, de obicei, este refuzat orice sprijin din partea altora, deoarece – nu-i așa? – nu prea poți fi apreciat sau aplaudat pentru ceva ce primești, mai ales din partea unui om pe care nu îl admiri.

La polul opus – concentrarea pe ceilalți – preocuparea principală este „ce spun alții”: dacă îi reușesc să-i mulțumesc sau cel puțin nu îi dezamăgesc. Aplauzele sunt irelevante în acest caz, deoarece perfecționismul însoțește orice act prin care persoana dorește, de fapt, să își abată atenția de la sine însuși, considerându-se mereu lipsită de importanță. Această tendință este mai apreciată și mai exploatată de către cei din jur, dar nu neapărat mai adaptativă pentru persoana în cauză.

În ambele cazuri, la un nivel mai profund, regăsim aceeași preocupare pentru propria persoană, experimentată însă deseori ca dezechilibru psihic. Dacă această stare de fapt e conștientizată, suferința psihică poate fi ameliorată în timp. Negarea și neglijarea dezechilibrului – a stresului prelungit, de exemplu – poate conduce la suferințe somatice sau chiar la anumite boli: gastrite, migrene, dureri articulare etc.

Echilibrul tu-ceilalți se manifestă prin a-i iubi pe ceilalți ca pe tine însuți. Această poruncă decurge din alta, asemenea ei ca însemnătate existențială, și anume cea de a-L iubi pe Dumnezeu. Doar că iubirea față de El este diferită ca amploare și ca mod de manifestare (El nu are nevoie de grija și ajutorul nostru concret decât, eventual, prin oamenii care Îl reprezintă și care devin beneficiarii unui tratament născut din iubirea de Dumnezeu):

Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta. (Marcu 12:30)

A te încrede în Dumnezeu este o binecuvântare, în timp ce încrederea în om atrage blestemul. (vezi contextul mai larg, în Ieremia 17:5-7)

Binele pe care îl facem se înrădăcinează mai degrabă în cine suntem noi ca persoane decât în reacțiile pe care le avem în urma evaluării pozitive sau negative a altora.

Binecuvântarea înseamnă aprobare, dar și revărsarea grației divine, ceea ce îți poate da imboldul și energia necesare pentru a-i iubi pe ceilalți, arătând grijă și interes pentru binele lor. Blestemul atrage o realitate aspră și necruțătoare, care poate avea consecințe asupra echilibrului psihic și poate ajunge până la dezaprobarea lui Dumnezeu, de care ar trebui să ne temem cel mai mult, deoarece acțiunile noastre desprinse de raportarea la spiritualitate sunt greu de controlat și deseori distructive, iar înstrăinarea de Dumnezeu produce un sentiment de gol interior și de lipsă de sens.

Aceasta nu se poate confunda cu suferința reală, și anume cea care nu depinde de noi și ne este îngăduită uneori pentru scopul suprem al lui Dumnezeu, acela de necontestat, și anume mântuirea sufletului nostru, însoțit de „fericirile” din Împărăția lui Dumnezeu („…suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” – Romani 8:18).

Așadar, a-i iubi pe ceilalți nu înseamnă să ne măsurăm valoarea prin prisma aprecierii lor. Uneori putem face binele, care însă va fi rău primit de către semeni. Cu toate acestea, nici indiferența față de aprecierile lor nu ne transformă în persoane iubitoare. Binele pe care îl facem se înrădăcinează mai degrabă în cine suntem noi ca persoane decât în reacțiile pe care le avem în urma evaluării pozitive sau negative a altora. Atitudinea proactivă față de oameni nu este condiționată nici de comportamentul lor, nici măcar de resursele noastre interioare – care sunt totuși limitate fie de faptul că ceea ce avem de oferit este refuzat de către ceilalți, fie de neglijarea de sine.

Cum este posibil să te intereseze binele altora, în timp ce tu însuți te confrunți cu probleme emoționale? Ar trebui ca mai întâi să te ocupi de acestea și doar după aceea să îți propui scopuri care depășesc zona propriului tău interes?

Cum este posibil să te intereseze binele altora, în timp ce tu însuți te confrunți cu probleme emoționale? Ar trebui ca mai întâi să te ocupi de acestea și doar după aceea să îți propui scopuri care depășesc zona propriului tău interes? Cu toții am putea recunoaște că, dacă așa ar sta lucrurile, nu ne-ar fi îndeajuns întreaga viață pentru a ne dobândi echilibrul interior. Spre exemplu, să ne gândim ce ar însemna să le oferim atenție copiilor noștri doar atunci când suntem binedispuși. Sau cum ar fi să ne luăm concediu medical ori de câte ori ne doare capul sau avem un mic disconfort? Mai bine ne-am declara șomeri cu statut permanent.

Tot astfel, ar trebui să avem scopuri în afara „sinelui” tot timpul, cu excepția perioadelor de relaxare sau a celor dedicate autoreflecției. Izolarea de ceilalți, chiar și pe parcursul unor suferințe psihice, duce mai degrabă la exacerbarea dezechilibrelor și, în cazul unei tulburări prezente, la accentuarea simptomelor, nicidecum la ameliorarea lor. Pe de altă parte, păstrarea contactului cu alții nu presupune să ne rupem de noi înșine, până la depersonalizare. Și acesta poate fi un simptom al unor tulburări, iar rezultatele nu se arată prea benefice. De aceea, avem în vedere raportarea la sine ca un obicei folositor, mai ales în cazul în care știm ce să facem cu acest „sine” pentru a-l armoniza cu acțiunile noastre.

Conceptul de sine presupune mai multe fațete, care indică ce avem de făcut pentru o igienă mentală corespunzătoare. De obicei, utilizăm ca sinonimi termeni care subsumează ideea de valoare personală. Realitățile descrise de aceste concepte sunt prezente în sfera gândirii (de regulă, sub forma unor convingeri mai mult sau mai puțin stabile), care se reflectă asupra emoțiilor sau a comportamentelor.

Riscăm să ne deducem valoarea personală exclusiv din ceea ce facem. Iată de ce putem spune că valoarea noastră ca persoane nu trebuie să ne preocupe.

Convingerea cu privire la propria valoare este însoțită adesea de una dintre cele mai precare atitudini față de sine, ușor de identificat la nivel comportamental sau emoțional. Este ușor de acceptat, teoretic, faptul că persoana este valoroasă deoarece este creată după chipul lui Dumnezeu sau pentru că s-a plătit un preț de răscumpărare pentru ea, prin jertfa lui Isus Hristos. Dar câți reușesc realmente să trăiască la nivel subiectiv aceste convingeri? Cum pot deveni acestea o realitate pentru noi, aici și acum? Fără îndoială, sentimentul propriei valori este foarte instabil. Trecem prin toate emoțiile legate de propria valoare, de multe ori în funcție de influența noastră asupra celorlalți sau de reușitele pe care le avem. Ni s-a spus sau ni s-a sugerat de multe ori: „Ești valoros, deoarece ai câștigat premiul I la Olimpiadă”; „Ai valoare atunci când aduci note bune de la școală!”; „Ai valoare datorită succesului tău profesional.” Legătura dintre faptele noastre – bune sau rele – și consecințe nu poate fi ruptă. Ba știm chiar că vom fi judecați după faptele noastre – tocmai pentru că s-a pus în noi ceva valoros (câțiva talanți, sau, dacă doriți, talente).

Și totuși, riscăm să ne deducem valoarea personală exclusiv din ceea ce facem. Iată de ce putem spune că valoarea noastră ca persoane nu trebuie să ne preocupe. Ea este ca un nucleu solid, care nu își schimbă structura. Și, în mod fundamental, este determinată de faptul de a fi în viață. Nu morții Îl vor lăuda pe Dumnezeu ci noi, cei vii (Psalmul 115:17). Acest lucru înseamnă că ne afirmăm valoarea cel mai adecvat atunci când acceptăm că ea ne-a fost dăruită odată cu viața. Din acel punct, nu mai trebuie să dovedim nimic, ci ne concentrăm pe ceea ce avem de oferit altor oameni.

Succesul în diferite aspecte ale vieții este… baza pe care se construiește încrederea în sine. Trebuie remarcat că, în cazul în care îmi pierd această încredere, ea poate fi redobândită prin noi experiențe care o confirmă.

Imaginea de sine este oglinda în care ne privim din când în când. Acolo vom vedea și calitățile, și defectele; ceea ce am realizat, precum și ceea ce este în curs de realizare; faptele noastre bune și cele rele; abilitățile și stângăciile noastre. Toate acestea pot fi modificate, dar nu toate merită planificare, efort, evaluare. Uneori, după ce ne uităm în oglindă, nu modificăm nimic, fiindcă suntem mulțumiți și noi, și ceilalți, în momentul respectiv. Altă dată, poate vom avea curajul de a ne uita și de a alege ce trebuie să schimbăm – doar dacă merită efortul!

Stima de sine este respectul pe care îl acordăm propriei persoane, chiar și atunci când suntem nemulțumiți de noi înșine. De asemenea, atunci când suntem mândri de o realizare, nu este necesar să depășim pragul acestui respect și nici să pretindem aprecierea și recunoașterea din partea altora. Smerenia este, în schimb, cea care ne permite să facem multe lucruri bune, care sunt de real folos celor din jur, fără a ne evalua, din reflex, propria valoare, ca să decidem dacă ar trebui să ne preamărim sau să ne denigrăm. Respectul de sine este suficient!

Pentru a înțelege ce este încrederea în sine, este mai la îndemână să pornim de la ce înseamnă să ai încredere în altul, în general. Un om care se ține de cuvânt, își cere iertare când greșește, te vorbește de bine, dă dovadă de loialitate, încercând să îți recâștige încrederea atunci când este amenințată de o greșeală comisă etc. este socotit îndeobște de încredere. În același fel, faptele mele vor dovedi cât de „demn de încredere” sunt. Dacă fac ceea ce mi-am propus, mă țin de cuvânt – față de mine și față de alții – și fac alegeri bune pentru mine și pentru ceialalți, treptat se formează și sentimentul încrederii în sine. Succesul în diferite aspecte ale vieții este, cu alte cuvinte, baza pe care se construiește încrederea în sine. Trebuie remarcat că, în cazul în care îmi pierd această încredere, ea poate fi redobândită prin noi experiențe care o confirmă. Dacă mi-am propus, de pildă, să fac sport în mod constant, dar am întrerupt această activitate din diferite motive, pot oricând să reiau șirul de dovezi binefăcătoare nu doar pentru sănătatea mea, cât și pentru încrederea în mine.

A fi conștient de sine înseamnă „a fi”, ceea implică trecerea de la sine înspre alții prin acțiuni care îmbunătățesc mediul fizic, social și spiritual.

Autoeficacitatea este încrederea că poți face bine un anumit lucru. Ea este specifică fiecărui domeniu de activitate și se dovedește prin competențele raportate la domeniul respectiv. Convingerea despre propria competență ne permite să începem o activitate, să o continuăm și să o finalizăm. Fără aceasta, multe activități vor fi refuzate din start, ca în cazul omului care și-a îngropat talantul, punându-l într-un loc sigur (asigurându-și în acest fel confortul propriu, minimizând riscurile și lăsându-se condus de frica de un stăpân „aspru”- care le cere slujbașilor săi să muncească, să depună efort).

Toate aceste concepte, dacă sunt înțelese corect, pot pune în evidență mai precis aria în care este necesară o ajustare, astfel încât persoana să simtă ca trăiește cu sens, are relații bune și se bucură de o libertate interioară care însoțește o spiritualitate bine înțeleasă. Toate acestea nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace pentru împlinirea unor scopuri personale, bine ancorate în realitatea socială și spirituală.

Așadar, concentrarea pe propria persoană nu se suprapune peste conceptul de sine. Focalizarea pe sine indică prezența unei probleme care ar trebui depășită, în timp ce sinele este cel care face toate lucrurile, este identitatea noastră „în acțiune”. A fi conștient de sine înseamnă „a fi”, ceea implică trecerea de la sine înspre alții prin acțiuni care îmbunătățesc mediul fizic, social și spiritual. Sinele care se manifestă astfel este un sine sănătos, pregătit pentru o viață plină de sens, care simte deseori împlinire și fericire – fără să le caute cu tot dinadinsul.

Alte articole din grupajul „Suferința psihică în context religios”

(Image by Gerd Altmann from Pixabay)