Singurătate

Distribuie:

Tragedia lui Iov și momentul de agonie al lui Isus Christos din Ghetsimani atestă inconfortabil singurătatea funciară a omului în fața suferinței, dar și singurătate ca normă și condiție existențială. Căci tocmai momentele de grea cumpănă îl găsesc pe om în imposibilitatea de a avea pe cineva alături. Oricât de tare am încerca, cel suferind nu poate fi însoțit în durerea cea mai adâncă și în bezna cea mai neagră.

Rămâne un fapt că suntem mai singuri decât ne place să credem sau să acceptăm și că nici credința nu aduce garanția absolută că vom fi scutiți de «noaptea neagră».

Iar dacă ne uităm la exemplele lui Iov și Christos, suferința poate fi însoțită și de un cer de plumb, de un Dumnezeu care tace și de sentimentul abisal că și Dumnezeu îl părăsește pe om tocmai când ar fi mai mare nevoie de El. Citeam într-un comentariu că problema lui Iov era nu suferința sau justețea ei, ci teama înfiorătoare că nu există nimeni care să-i răspundă la întrebări, că nu este nimeni… dincolo. Și răspunsul lui Dumnezeu, într-un final, îi infirmă această spaimă existențială. Dumnezeu răspunde cu sine însuși, ca să zicem așa, fără să-i dea vreun răspuns concret la vreo întrebare. Iar lui Iov îi ajunge.

Dar rămâne un fapt că suntem mai singuri decât ne place să credem sau să acceptăm și că nici credința nu aduce garanția absolută că vom fi scutiți de „noaptea neagră”. În ordinea pământească, această singurătate e doar la o peliculă iluzorie distanță de noi. Numai cine insistă să se amăgească nu o vede niciodată. Cel mai crunt se vede asta în spitale sau pe patul de moarte. Omul ajuns într-o stare gravă, chiar dacă ar putea comunica încă, nu mai are cum evita singurătatea în care-și duce suferința și își poartă lupta pentru supraviețuire. În nopțile albe și în fricile sau extazele prin care trece nu e nimeni care să-l poată însoți. Omul singur cu in diagnostic apăsător. Cu o sentință.

Niciun răspuns la problema suferinței nu este complet și nu poate lămuri toate interogațiile dureroase, existențiale ce țâșnesc din ființa umană ajunsă la ananghie.

Pe unii, mai fericiți, Dumnezeu îi ajută prin prezență, pe alții, în chip greu de înțeles, prin tăcere. Nu degeaba se vorbește despre un mister al suferinței. Niciun răspuns la problema suferinței nu este complet și nu poate lămuri toate interogațiile dureroase, existențiale ce țâșnesc din ființa umană ajunsă la ananghie. Nici răspunsul personal – Dumnezeul întrupat – nu poate fi întotdeauna interiorizat pe deplin. În sufletul omului, mereu rămâne un tremur, o ezitare, o nălucă întunecată.

Creatorii de literatură au sesizat foarte corect această condiție a omului în lume. Singurătatea lui funciară. Da, există solidaritate și e bună. Da, există iubire și e vitală. Da, există posibilitatea de a împărtăși bucuria – sporind-o astfel – și durerea – care se diminuează, după cum observa Steinhardt. Însă tot mai persistă ceva ce scoate omul complet în afara lumii, singur, în suferință.

Singurătatea și suferința nu pot fi despărțite, fiindcă singurătatea în esența ei existențială este și o formă de suferință. Nimeni nu o poate îndura fără să sufere. Căci singurătatea existențială și solitudinea căutată și cultivată sunt lucruri complet diferite, chiar opuse. O știm de la sfinții pustiei, o știm de la sfinții închisorilor. Nu degeaba răbufnește Iona lui Sorescu: „Pe omenire o doare în fund de soarta ta!” Și cine ar putea contrazice esența acestei idei? După ce l-ai vizitat pe prietenul grav bolnav la spital… ai treabă în oraș. Stai lângă persoana iubită în suferință, dar trebuie să pleci să… rezolvi plata facturilor.

Viermuim în toate direcțiile. Nu ne oprim. Uităm aproape instantaneu. O știre tragică e urmată de o «memă» hilară.

„Pereții” rețelelor sociale reflectă foarte bine acest fapt, când într-o singură zi sau într-un interval dat vezi cum se amestecă vești tragice cu restul preocupărilor la același om. Foarte rar se instalează o liniște mormântală pe vreun „perete” o perioadă mai îndelungată. Viermuim în toate direcțiile. Nu ne oprim. Uităm aproape instantaneu. O știre tragică e urmată de o „memă” hilară. Pe lângă noi, toți prietenii lui Iov sunt niște sfinți, fiindcă au tăcut zile întregi și au plâns.

Dar cine, chiar dorindu-și cu toată ființa, ar putea intra în suferința și singurătatea celui/celei la care ține? Cum să disloci vidul care ne separă? Cum să treci peste defectul ființial al atomizării noastre? Individualiști fiind, aproape că ne scapă uneori această consecință catastrofală a căderii: ruptura dintre om și Dumnezeu care a atras fractura relațiilor dintre oameni – deci singurătatea.

Ba e chiar mai rău, ca să putem trăi mai departe după ce pierdem o relație în care am simțit făgăduința unei soluții la singurătate, trebuie să ne uităm reciproc. Adică nu ajunge că ne simțim singurătatea – din când în când, că altfel nu am rezista –, nu-i de ajuns că nu putem participa la suferința celuilalt, nu-i de ajuns că ne ducem la mormânt oamenii dragi și că asta uneori ne sfâșie iremediabil pe dinăuntru.

Ba e chiar mai rău, ca să putem trăi mai departe după ce pierdem o relație în care am simțit făgăduința unei soluții la singurătate, trebuie să ne uităm reciproc.

Moartea vine să pecetluiască implacabil singurătatea. Iar ca să fie deplină, e nevoie să și uităm. Adică să ne despărțim și în memorie, să rupem și legăturile noastre interioare. Chiar și acele situații cărora niciodată nu le-am putut înțelege noima trebuie să le uităm. Dăscăloșii o dau repede pe „lecțiile suferinței”, dar uneori lecția e că nu înțelegi absolut nimic (ca Iov). Iar în acele cazuri, eventualele lecții foarte timpurii sunt invenții sau eforturi de a îndulci realitatea.

Ni s-a spus încă de la facere că „nu este bine ca omul să fie singur”. Și așa a rămas până azi. Nu este bine, dar nici nu avem soluții complete. Avem cel mult izul discret și îmbătător al unei soluții după care tânjim. Dar uneori e atât e discret încât mergem să-i căutăm sursa în cu totul altă parte. Probabil că tocmai cei care înțeleg cel mai bine situația în care ne aflăm sunt cei pe care nimeni nu reușește să-i asculte: sinucigașii, de pildă.

Ni s-a spus încă de la facere că «nu este bine ca omul să fie singur». Și așa a rămas până azi. Nu este bine, dar nici nu avem soluții complete.

Christos spune, în rugăciunea din Ioan, că acum este posibilă unitatea prin iubire. El însuși a venit să reconcilieze și să dizolve prin iubire și sacrificiu distanța dintre om și Dumnezeu și dintre om și om. Dar iată că, oricât de aproape am ajunge de unitate, rămâne încă un pas care nu poate fi făcut. Stăm și ne privim unii pe alții în ochi, vrem să alungăm și ultimul rest de singurătate – cel mai adânc și mai capricios. Însă nu putem. Moartea ne obligă să mizăm totul pe speranță.

Și totuși, e fascinant că dintre toate paliativele pe care le folosim, unele chiar ajută, conțin o proporție din soluția reală. Nu rezolvă problema în totalitatea ei, dar sugerează că există o soluție, că soluția ne-a fost dată și e funcțională, deși nu poate fi implementată complet. Avem niște promisiuni, unele autentice, altele contrafăcute, ale unui deznodământ fericit.

Iubirea există și aruncă poduri între singurătățile noastre, niște poduri peste care chiar reușim să trecem uneori și să ajungem atât de aproape, încât ne lovește perplexitatea unei bucurii copleșitoare, dar rămâne apa neagră de dedesubt. Iadul. Dacă în rai va fi iubire și, deci, unitate, iadul nu are cum fi decât suferințe individualiste și egocentrate. Niște singurătăți paroxistice resimțite fără vreo clipă de răgaz.

Toți fugim de singurătate, dar nimeni nu scapă complet de ea. Au experimentat-o sfinții, au trăit-o ateii. S-au inventat industrii întregi care să ne ajute să uităm de ea și de moartea care stă la capătul ei. Creștini și necreștini, agnostici, religioși, antiteiști, liber cugetători ne regăsim cu toții în acest loc comun și inconfortabil al umanității noastre.

(Photo by Engin Akyurt from Pexels)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Teofil Stanciu

Lasa un comentariu