Speranța, între „aici” și „Dincolo”!

27 January 2021

Căutând un „Cape Canaveral”, de unde să mă lansez pe orbita unor reflecții despre speranță, am dat peste un dialog[1] între doi maeștri ai spiritului: Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Nu îmi propun să fac exegeză pe conversația lor, dar mi s-a părut interesant că cei doi gânditori intră, la un moment dat, într-o analiză a teritoriilor speranței: aici vs. Dincolo.

M-am gândit să plec de la frântura lor de discuție și să insist asupra acestor idei, făcând o cartografiere succintă a teritoriilor speranței și sugerând, apoi, un itinerariu care face ca speranța într-un Dincolo să fie posibilă.

Speranța: aici vs. Dincolo

Fiorul speranței ne însoțește din leagăn și până la mormânt.

Există – sau, după unii, se discută – despre două lumi ale speranței: lumea de aici și cea de Dincolo. Că oamenii au speranță aici e un fapt. Fiorul speranței ne însoțește din leagăn și până la mormânt. „Sperare humanum est!” – am putea zice. Speranța e pe măsura oamenilor: câți oameni, atâtea speranțe. Da, paleta de culori pe care le îmbracă speranța este cât se poate de diversă: sperăm că o să fie soare, sperăm să trecem un examen, sperăm să ni se mărească leafa, sperăm să ne căsătorim și să avem copii, sperăm să fim sănătoși, sperăm să nu fie trafic, sperăm să mai găsim lapte la magazin, sperăm să nu ne facem de râs, sperăm să lăsăm ceva în urma noastră etc. Sperăm la fiecare pas.

Cu alte cuvinte, speranța ne susține existența, ne sugerează un scenariu și un viitor bun al lucrurilor, ne face să anticipăm o reușită, ne ajută să avem dorințe vii, ne încurajează, ne convinge că vom atinge ceva, că putem închide acolada unui plan, că ajungem la țel. Pe scurt, speranța dă sens vieții de zi cu zi.

Viktor Frankl, fondatorul logoterapiei, citează un studiu efectuat în Franța, în care 89% din respondenți au afirmat că omul are nevoie de „ceva” pentru care să trăiască. Un alt studiu, realizat la Johns Hopkins University, pe un eșantion de 7948 de studenți, a arătat că în categoria lucrurilor importante pentru ei, doar 16% au răspuns că vor „să facă mulți bani”, în vreme ce 78% au susținut că își doresc „găsirea unui sens și a unui rost în viață.”[2] Lumea de aici poate oferi astfel de rosturi: o familie, o carieră, filantropia, educația, sportul, călătoriile și câte altele. Foarte bine, atunci! De ce am avea nevoie de altceva, de ceva mai mult decât lumea de aici? De ce ne trebuie un Dincolo și de ce să sperăm într-o altă lume? Spus altfel, de ce ne trebuie o speranță religioasă?

Putem da următorul răspuns: speranțele de aici ne oferă sens în viață, dar nu ne dau sensul vieții. Dacă ne trăim viețile doar pentru aici și acum, doar orizontal, reușim să închidem acolada multor proiecte ale vieții (școală, familie, muncă, vise), dar nu putem închide proiectul vieții însăși.

De ce ne trebuie un Dincolo și de ce să sperăm într-o altă lume? Spus altfel, de ce ne trebuie o speranță religioasă?

Are sens să merg 4 ani la facultate, ca să iau o diplomă și să pot munci, are sens să lucrez o lună de zile, ca să primesc un salariu și să pot trăi, dar ce sens are viața, ca atare? Proiectul vieții noastre a început, vrând-nevrând, dar care este telos-ul acestui proiect, cum îi găsim sensul? Este redundant să spunem că sensul vieții este viața, că sperăm să trăim ca să trăim. Unii ar spune că moartea fizică este acolada care închide viața și, implicit, îi oferă sens. Dar moartea fizică nu poate să facă acest lucru, din pricina caracterului imanent al morții. Nu poți, printr-o moarte fizică, să dai sens unei vieți care e mai mult decât o viață fizică.

Avem nevoie, așadar, de ceva mai mult decât viața aceasta, de ceva care să pună viața în mișcare, să o dinamizeze, să-i ofere energie, să-i dea sens, după cum spuneam. Or, viața în sine, nu poate fi depășită decât apelând la transcendent, la Dincolo. Lucrurile imanente pot da sens în viață, însă numai Transcendentul poate oferi sensul vieții. Din acest motiv, speranțele de aici trebuie să fie complementate cu marea speranță în Dincolo. Fără această meta-speranță, ecuația vieților noastre va fi marcată de disperare și deșertăciune. În cuvintele apostolului Pavel: „Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!” (1 Corinteni 15:19).

Cum să speri totuși într-un Dincolo, când sunt atât de multe blocaje? Luciditatea pare să fie o barieră serioasă, după cum afirmă și Liiceanu în dialogul amintit la începutul articolului. Nu poți crede în lumi nepipăite, nu te poți ancora ființial de necunoscut sau, mai rău, de inexistent. Să sugerăm, așadar, un drum spre Dincolo.

Posibilitatea unei speranțe în Dincolo

Dacă lumea lui Dincolo există, atunci ea trebuie să ne facă semn. Nu acuzi o albină că nu ascultă Mozart, la fel cum nu-l acuzi pe un om că nu ascultă muzica Transcendentului. Dumnezeu însă ne-a făcut semn și a venit spre noi, descoperindu-se în universul creat, în istorie, în vocea conștiinței și, mai ales, a făcut un pas decisiv întrupându-se în persoana lui Isus Cristos. În creștinism, nu doar noi ne îndreptăm spre lumea de Dincolo, obiectul speranței se deplasează și el spre noi (am împrumutat această idee de la A. Pleșu). Dincolo a coborât în aici, la Betleem, cu aproape două mii de ani în urmă.

Speranța creștină nu este o manevră de suspendare a lucidității, nu este nici wishful thinking. Dumnezeu s-a făcut Om, eternitatea a inundat efemeritatea, Dincolo a venit aici. Isus însuși mărturisește acest lucru: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). Această cunoaștere – viața veșnică – începe de aici și acum. Speranța în Dincolo este posibilă atunci când Dincolo nu rămâne un Necunoscut.

Speranța creștină nu este o manevră de suspendare a lucidității, nu este nici «wishful thinking».

De ce, atunci, oamenii care știu aceste lucruri, cei care au o cultură religioasă, nu cred și nu speră într-un Dincolo? Putem spune că nu este suficientă o cunoaștere despre Dumnezeu și Isus Cristos, se cere o cunoaștere a lui Dumnezeu și a Fiului Său. Această cunoaștere personală a lui Dumnezeu însuși nu se poate realiza pe baza unor simple curiozități teoretice. Cunoașterea lui Dumnezeu este unică. Să detaliem[3].

Este necesar să facem o distincție între ființă ca ființare (ens, în lb. latină) și ființă ca ființă (esse, act pur de a fi). Ființarea (ens) înseamnă „existență în act” (actus essendi) adică, spre exemplu, eu sunt om. Acest lucru înseamnă că „sunt” (am existență, esse), dar actul meu de „a fi” este limitat de o esență: sunt ceva (în cazul nostru, sunt „om”). Copacul este și el o ființare (are act de a fi, limitat de o esență, cea a copacului). Exemplele pot continua.

Reținem că o substanță, o ființare (indiferent că vorbim despre om, copac, păsări, animale etc.) este formată din actul de a fi (esse) și esența (essentia) care îl limitează. Aceste două co-principii, care alcătuiesc substanța, ne arătă că ființările sunt finite și compuse. Într-o exprimare matematică, ființarea (ens) este egală cu „a fi” (esse) + „ceva” (essentia).

Dumnezeu se prezintă însă ca „Ego sum qui sum” (Eu sunt Cel ce sunt, cf. Exodul 3:14). El nu mai adaugă nimic. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este Ființă, ca ființă (esse). Dumnezeu este dincolo de ființare (ens), este un „este” absolut. Înțelegem că, spre deosebire de noi și de orice altceva, Dumnezeu este o ființă simplă și supremă. De aici rezultă că Dumnezeu este propria sa esență (natură), fiindcă ființa și esența Lui sunt identice.

Acum, în lumea noastră (în baza experienței) nu cunoaștem și nici nu ne putem imagina o ființă simplă, ci doar ființe compuse din esse și essentia. Or, fiindcă esența lui Dumnezeu reprezintă chiar actul de a exista, Dumnezeu se situează deasupra intelectului uman, deși nu împotriva lui. Sigur, cu ajutorul inteligenței umane putem cunoaște lucruri adevărate despre Dumnezeu (faptul că El este bun, iubitor, drept, atotcunoscător etc.), dar nu pe Dumnezeu însuși. Speranța în Dincolo ține de o cunoaștere supra-rațională (deși nu anti-rațională sau irațională). Cum este posibil așa ceva? Să notăm următoarele versete din a doua Epistolă a lui Petru:

Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. (2 Petru 1:3-4).

Regenerarea spirituală, care face posibilă cunoașterea lui Dumnezeu și speranța în «Dincolo», are la bază harul credinței!

Credinciosul devine „părtaș firii dumnezeiești”, adică, nu își pierde propria ființare (nu încetează să mai fie om), dar intră într-o relație specială cu natura dumnezeiască (Ioan 17:23) care îi permite să-l cunoască pe Dumnezeu. Poate că un mod bun în care putem vorbi despre această realitate este să amintim despre „cunoașterea prin conaturalitate”, idee de sorginte aristoteliană, dezvoltată de Toma de Aquino și, mai recent, de filosoful francez Jacques Maritain. Acest tip de cunoaștere „se produce în intelect, dar nu prin conexiuni conceptuale sau prin demonstrație”[4]. Mai degrabă, este o cunoaștere prin înclinație sau unire co-naturală cu obiectul cunoscut, în care intelectul, sentimentele și voința trag toate în aceeași direcție.[5]

În cazul nostru, natura umană regenerată (cea a credinciosului) îl caută și îl cunoaște pe Dumnezeu printr-un angajament existențial și o înclinație naturală. Regenerarea spirituală, care face posibilă cunoașterea lui Dumnezeu și speranța în Dincolo, are la bază harul credinței! Altfel spus, credința este un dar special pe care Dumnezeu îl face oamenilor (Efeseni 2:8-9), astfel încât noua lor natură să fie în acord (co-naturală) cu natura divină și înclinată spre cunoașterea lui Dumnezeu.

Harul credinței le este oferit celor ce se smeresc și sunt gata să își recunoască limitele umane: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” (1 Petru 5:5b). Este bine să știm că harul divin bate mereu la ușa celor smeriți. Speranța în Dincolo începe cu o disperare de aici. Când omul constată că instrumentarul imanentului este insuficient pentru a explica viața și sensul ei, când intră în disperarea finitudinii, abia atunci primește harul credinței și în inima lui răsare speranța în Dumnezeu și în viața ce va să vie.

Să rezumăm…

Viața umană este însoțită de speranță la fiecare pas. Există speranțe de aici și ele au rolul de a ne da sensuri în viață. Totuși, după cum am argumentat, avem nevoie de o speranță în Dincolo, una capabilă să ne ofere sensul vieții, în sine. Fără această speranță suntem mai săraci și cu un „proiect al vieții” neterminat.

Speranța în Dincolo se obține grație revelației divine, care a culminat în întruparea lui Cristos. Dumnezeu a venit spre noi ca să ne ajute să credem și să sperăm în El. Totuși, Dumnezeu poate fi cunoscut doar în cadrul unei relații personale, bazată pe o regenerare spirituală care ne face „părtași firii dumnezeiești”. Vorbim despre o cunoaștere supra-rațională, bazată pe credință și regenerare spirituală. Fiind un har divin, această cunoaștere este disponibilă celor ce se smeresc în mod autentic și cer ajutorul divin. Lor li se oferă speranța vieții veșnice. Conchidem că o viață trăită plenar presupune să avem speranță și aici, și Dincolo.

Vezi și alte articole din seria „Speranța – mod de întrebuințare”

Image by BizzieLizzie from Pixabay

[1] Dialogul poate fi urmărit pe YouTube: https://www.youtube.com/watch?v=KRcGpiFR2_k

[2] Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, traducere de Florin Tudose, Editura Vellant, București, 2018, 107.

[3] Vezi, Étienne Gilson, Introducere în filosofia creștină, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2006, 45-60.

[4] Jacques Maritain, „On Knowledge Through Conaturality”, în The Review of Metaphysics, vol. 4, nr. 16, 1951, 473.

[5] Ibidem, 474.