Speranță la preț redus

Distribuie:

„De ce ți-ai băgat în cap că trebuie să fii fericită?” îi spune Osip Mandelstam soției sale în perioada Marii Terori, în zilele chinuitoare de dinaintea arestării. Vorbele lui o urmăresc mult după ce el nu mai e.[1] Dar dacă fericirea nu este obligatorie și renunțarea la ea este, în cele din urmă, un act de luciditate, fără speranță nu se poate trăi. Nu degeaba se spune că speranța moare ultima.

Dar dacă fericirea nu este obligatorie și renunțarea la ea este, în cele din urmă, un act de luciditate, fără speranță nu se poate trăi.

Și pentru Nadejda Mandelstaim așa a fost. Deși scrie o carte al cărui titlu în română este Fără speranță, soția poetului rus nu se poate dezminți – numele ei înseamnă „speranță” – și în perioada în care luminița de la capătul tunelului nu se mai poate zări caută să scape din ghearele disperării, dar nu cu orice preț. Refuză să se agațe de iluzii privind venirea unor vremuri mai bune sau încrederea oarbă într-o răsturnare a sorții, precum și să renunțe la misiunea sa și la demnitatea umană. Se poate așa ceva, chiar și într-o vreme în care viața se dovedise a fi, după cum scrie mai târziu, „mult mai cumplită decât moartea”[2]?

Oricât de ciudat ar suna, adevărul este că, deși o piatră rară, nu peste mulți ani în întinsul teritoriu de Răsărit se vinde speranță la preț redus și cămările tuturor gospodinelor, rămase de acum goale, se umplu de cutii, borcane și conserve pe care scrie frumos: Nadejda! Nu e vorba de eroina amintită mai sus, ci de un produs făurit după o formulă furată – cum altfel? – și îmbunătățită. Desigur, cutia Pandorei nu avea imprimată pe ea lista ingredientelor, dar la Kremlin se instalaseră o mână de oameni care aspirau la statutul de zei. Cu aptitudini de alchimiști. Ei au găsit rețeta fericirii și au făcut planurile în care avea să fie cuprinsă întreaga omenire. Dar pentru mulți ani generațiilor de sacrificiu aveau să li se administreze supradoze de speranță. Pe Primusuri de la capătul coridoarelor lungi, evocate de Mihail Bulgacov în bine-cunoscuta lui poveste Maestrul și Margareta, se gătesc răbdări prăjite, dar oamenii cântă imnuri și osanale iubiților conducători, știu ei ce știu! Speranța face minuni.

Și dacă e otrăvitoare?

Nu se poate să nu te cutremuri și să nu observi cu consternare atașamentul exagerat și apoi dezastrul produs de o speranță și o încredere fără rest.

Revenind la cutia Pandorei, întrebarea dacă speranța rămasă pe fundul cutiei este un bine sau un rău trimis de zei rămâne încă deschisă. Și se impune dureros în fața avântului revoluționar al celor care, cuprinși în vârtejul speranței ancorate într-o lume utopică, au fost gata să îndure suferințe cumplite și chiar să-și dea viața. Rămânând cu mâinile goale la răzbunarea destinului, cei mai mulți nu au mai fost în stare să-și croiască un nou drum prin viață, căci speranța care îi animase cândva se dovedise a fi înșelătoare și otrăvitoare. O spune în repetate rânduri Svetlana Aleksievici, laureată a premiului Nobel pentru Literatură, cu fiecare dintre poveștile prinse între filele cărții Vremuri second hand. Nu se poate să nu te cutremuri și să nu observi cu consternare atașamentul exagerat și apoi dezastrul produs de o speranță și o încredere fără rest.

Iată o poveste care amintește de condițiile mizere și ororile suferite de evreii trimiși cu trenul în lagărele de exterminare, numai că în acest caz destinul e ales de bunăvoie, cu bucurie și dedicare, chiar cu spirit de sacrificiu: „Am plecat cu soțul meu în Siberia. Pe un șantier comunist… Ne-am dus acolo în vagoane de marfă, două rânduri de scânduri bătute în cuie, nu tu saltele, nu tu așternuturi, iar sub cap – doar pumnul. În podea o gaură… Dar tot drumul am cântat cântări comsomoliste! Până ne-a durut gâtul. Am mers șapte zile.” Speranța face minuni!

„M-am născut sovietică… Bunica noastră nu credea în Dumnezeu, dar credea în comunism”[3] – mărturisește una din femeile intervievate de scriitoare bielorusă. „Oamenii au început iar să creadă în Dumnezeu, fiindcă n-au altă speranță. Dar pe vremuri învățam la școală că Lenin e Dumnezeu și Karl Marx e Dumnezeu”[4], spune o alta. Despre perioada de după destrămarea Uniunii Sovietice, autoarea scrie: „Statul a devenit universul lor, a înlocuit totul, chiar și propria lor viață. Ei nu puteau ieși din istoria mare, nu se puteau despărți de ea, nu puteau fi fericiți altfel”.[5]

De unde atât elan și atâta încredere într-un viitor luminos? Comunismul a fost mai mult decât un regim politic și pe bună dreptate este numit „religie ideologică”. Cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS, mi-a amintit recent de prima poezie pe care am citit-o în limba rusă după mutarea mea în Yakutsk și pe care am găsit-o în abecedarul fiicei unei prietene (și asta era deja în anul 2000, tare mă tem că încă poate fi găsită în manualele școlare): „Lenin a trăit, Lenin trăiește, Lenin va trăi”[6]. Scurt și la subiect.

Deși lucrurile sunt mai complexe, desigur, e clar că și poțiunea aceasta făurită în laboratoarele puterii a contribuit la nașterea unui om nou. Dumnezeu nou, speranță nouă, om nou. Și în niciun caz nu e vorba de omul sovietic visat, plesnind de sănătate și radiind de fericire, ca cel din afișele vremii, ci de așa-numitul homo sovieticus. Relația acestuia cu statul și cu oamenii puterii e una complicată, dar în general cei înhămați la făurirea raiului pe pământ au sorbit cu nesaț și plini de încredere din cupa dătătoare de viață a speranței. Sau aducătoare de moarte? Căci întrebarea rămâne: rețetă de fericire sau opiumul care îmbată și smintește?

Alchimistul speranței: Mark Manson

Comunismul a fost mai mult decât un regim politic și pe bună dreptate este numit «religie ideologică».

Mark Manson, autor al câtorva cărți recente devenite bestseller, ne vine în ajutor, în cartea lui despre speranță. E vorba de Arta subtilă a disperării: o carte despre speranță[7]. Cupa din care soarbe el pornește de la un alt „adevăr”, are un altfel de conținut, dă naștere unui altfel de om nou.

Pe urmele filosofului nihilist Friedrich Nietsche – care susținuse că speranța este cel mai mare rău dintre toate relele, pentru că ea prelungește chinul omului –, Mark Manson ne spune că speranța e semnul unei umanități imature psihologic. Ea este tranzacțională (ne motivează să acționăm drept prin promisiuni și așteptări croite pentru a ne susține efortul) și o formă păguboasă de raportare la lumea din jur, căci ea cere respingerea realității, a durerii atotprezente și a sorții proprii. Cu toate că visează la o lume post-speranță, autorul ne dă rețeta poțiunii magice. Sau poțiunilor. Căci este vorba de o speranță sănătoasă, cea propusă de el, desigur, și una păguboasă, cea a religiilor de tot felul (spirituale, ideologice și interpersonale).

Pe scurt, autorul ne spune că poți produce și vinde oamenilor speranță (e vorba despre cea rea, căci pe cea bună o vinde el!) făurindu-ți propria religie. Iar pentru aceasta trebuie să propovăduiești: un viitor mai bun (anumite valori pentru care merită să lupți și mai ales valoarea supremă, numită de el Valoarea Dumnezeu, oricare ar fi aceasta), posibilitatea atingerii lui (că stă în puterea lor să-l atingă, că oamenii sunt în controlul lucrurilor) și nevoia constituirii unei comunități de oameni cu aceleași credințe și care să se sprijine unii pe alții în eforturile lor. Orice religie, spune el, este bazată pe credință și constituie o încercare de a explica realitatea în așa fel încât să dea oamenilor speranță. Pe drept afirmă că, în acest sens, nu există atei, pentru că toți oamenii cred în ceva, mai precis acceptă prin credință realitatea și valoarea unui lucru în detrimentul altuia.

Dar, lasă el de înțeles, o astfel de construcție e destul de fragilă și mai devreme sau mai târziu se va prăbuși peste proprietar: după o vreme valorile se cer reevaluate (atunci când viața se destramă, experiența le dezminte și oamenii își pierd credința în ele și simt nevoia să închege altele noi de care să se agațe), mai devreme sau mai târziu adepții unei concepții vor descoperi că autocontrolul este o iluzie (și atunci vor da vina pe alții, pe sistem, pe condiții sau se vor învinovăți și vor cădea pradă disperării) și comunitatea celor care împărtășesc aceleași valori se încheagă prin conflictul cu cei din afara lor. Numai maturizarea omului și acceptarea suferinței și a sorții îl poate scoate din cercul vicios al fabricării de noi valori, speranțe, religii, conflicte.

Mark Manson ne spune că speranța e semnul unei umanități imature psihologic.

Orice speranță (cu excepția celei fabricate de el, desigur) este înșelătoare, spune Manson, pentru că ele nu sunt decât încercări de a evita confruntarea cu ceea ce el numește Adevărul Inconfortabil al Vieții: suntem praf de stele lipsit de importanță, suntem nimic, totul e lipsit de sens… știți voi, predica nihilistă. Pe acest adevăr, susține autorul, putem construi speranța. Ce putem spera, deci? „Îndrăznesc să sper, spune el, la o lume post-speranță”. S-o recunoaștem: nu sună prea bine! Dar ce propune până la ajungerea la acest stadiu al omenirii este o altfel de speranță! Încă una la preț redus?

Să vedem despre ce este vorba, ce speră Mark Manson: știința care a ucis vechii zei ne va dărui alți zei; suntem determinați psihologic să venerăm ce nu înțelegem și ce ne este superior, așa că ne vom închina înaintea altarelor Inteligenței Artificiale (noi suntem algoritmi răi); poate într-o zi vom fi integrați mașinilor însele și conștiințele noastre individuale vor fi însumate; vom transcende limitele noastre pe calea evoluției și nu vom mai fi umani. Și speranța? Nu va mai fi! Păstrați-vă banii, umpleți-vă cămările cu altceva.

Dumnezeu nou, speranță nouă, om nou. S-o recunoaștem: s-a străduit să prepare o poțiune care să alunge gustul amar al lipsei de sens postulate. Și ce altceva mai bun ar fi putut oferi cineva care pornește de la acceptarea premiselor nihiliste?

Moartea speranței

Cartea lui Mark Manson, deși nu foarte bine închegată când e vorba de cursul ideatic, cu unele contradicții și pe deasupra plină de înjurături – îl apreciez pe traducătorul în limba română a cărții, din care nu am apucat să citesc decât cuprinsul și primele pagini, dar am rămas plăcut surprinsă de determinarea de a folosi eufemisme și cuvinte mai puțin ofensatoare – prezintă câteva idei valoroase. Mă voi referi aici doar la ingredientele speranței enunțate de el. Să le luăm pe rând!

Mai întâi e vorba de premisa de bază: autorul ne spune că ea se acceptă prin credință. Deși experiența, rațiunea și intuiția te pot duce într-o direcție sau alta, alegerea dumnezeului căruia i te închini și după care îți ordonezi valorile se face prin credință. Poți crede în Dumnezeul creștin, dar poți crede și în știință, într-un om, în valoarea unui lucru în detrimentul altuia, într-un viitor luminos și calea spre făurirea lui sau în faptul că ești nimic și nu însemni nimic. „Prin credință pricepem…”, spune și Scriptura.

Apoi: ca să putem menține speranța, trebuie să credem că avem control asupra noastră înșine, că ne putem schimba, că prin puterea voinței am putea ajunge la rezultatele obținute. Dar, susține Mark Manson pe parcursul multor pagini, noi suntem mult mai complecși și „avem două creiere care nu se pricep deloc să comunice unul cu celălalt”. El propune un dialog interior, concluzionând că e nevoie de practică și salvarea noastră este, în cele din urmă, în acceptarea de sine. Chiar dacă nu suntem de acord cu întreaga lui analiză pe această temă, recunoașterea neputinței de a acționa în direcția propusă, nevoia chestionării reacțiilor proprii și a cunoașterii de sine, înțelegerea a ceea ce el numește „legile emoționale” – sunt adevăruri care, deși ignorate de armata vorbitorilor motivaționali, nu pot fi trecute cu vederea. „O, nenorocitul de mine”, scrie apostolul Pavel. Și de aceea speranța creștină nu se întemeiază pe puterea de schimbare a omului.

Un al treilea lucru de care e nevoie pentru menținerea speranței este comunitate de oameni care împărtășesc aceleași valori. Lucrul acesta nu este văzut ca pozitiv de autorul cărții luate în discuție, dat fiind faptul că asemenea grupuri își construiesc identitate prin antagonismul față de cei din afara cercului lor și chiar prin conflict. Deși acesta a fost și cazul comunităților creștine de tot felul, în definitiv biserica lui Cristos există pentru slăvirea lui Dumnezeu, zidirea membrilor săi și slujirea tuturor oamenilor. Indiferent dacă le acceptă sau nu valorile. Nu-i așa?

Mark Manson respinge speranța comună oricărei religii pentru că, în concepția lui, ea este doar o formă de a evita confruntarea cu Adevărul Inconfortabil (și numai acesta eliberează) și este fundamental tranzacțională (e plină de așteptări, se bazează pe anumite promisiuni și urmărește eliminarea suferinței și căutarea fericirii). Respingând valorile părinților săi și evitând constructele credințelor ideologice, Mark Manson ajunge să slăvească zeii Inteligenței Artificiale, să disprețuiască umanitatea (țintește la depășirea condiției ei), să-și ancoreze speranța de visul dizolvării sufletului digitalizat într-o mare de date și să aspire la ivirea unui om nou. Unul fără speranță.

Într-adevăr, speranța moare ultima. După moartea lui Dumnezeu și după moartea omului.

Rămâne însă întrebarea: un om îmbunătățit sau schilodit? Căci omul nou nu mai e om. Iar dumnezeul nou nu e Dumnezeu. Mark Manson face un salt al credinței, căci așa-numitul adevăr și lipsa de sens a lumii depășesc putința de a fi demonstrate. Într-adevăr, speranța moare ultima. După moartea lui Dumnezeu și după moartea omului.

***

Speranța creștină, despre care voi scrie într-un articol viitor, cea din „cutia Evei”, este de o cu totul altă natură și este ancorată bine de promisiunea deja/nu încă împlinită, ce privește răscumpărarea și înnoirea tuturor lucrurilor. Deși oferită gratis tuturor, ea este costisitoare și, la rândul ei, naște un om nou, unul înnoit, care își împlinește umanitatea și se transformă după chipul Dumnezeului său. Este o speranță vie, o sămânță semănată în inimă, care crește și este udată de Însăși Mâna Creatorului.

Vezi și alte articole din seria Speranța – mod de întrebuințare

(Imagine: sursa)

[1] Nadejda Mandelstam, Fără speranță, Editura Polirom, Iași, 2003, p.43.

[2] Ibidem, p. 43.

[3] Svetlana Aleksievici, Vremuri second-hand, Editura Humanitas, București, 2017, p. 25.

[4] Ibidem, p. 45.

[5] Ibidem, p. 6.

[6] Vasile Ernu, Născut în URSS, Polirom, Iași, 2010, p. 50.

[7] Mark Manson, Arta subtilă a disperării: o carte despre speranță, București, Lifestyle Publishing, 2019.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

EticheteGulag
Distribuie:
Dana Sisoeva

8 comments

  1. Avatar
    Cristian Cazacu 12 ianuarie, 2021 at 01:25 Răspuns

    Mă așteptam să găsesc numele lui Jürgen Moltmann în text, măcar o referire la a sa “teologie a speranței,” fără de care nu prea poți aborda subiectul. Sau mi-a scăpat mie?

    • Avatar
      Dana Sisoeva 19 ianuarie, 2021 at 12:01 Răspuns

      Textul meu este despre speranța la preț redus, una înșelătoare. Urmează să scriu despre speranța costisitoare, dar mărturisesc că nu m-am gândit la Moltmann. Mulțumesc de comentariu și… poate reușesc să arunc o privire prin scrierile lui. Nu l-am mai citit de foarte multă vreme!

Lasa un comentariu