Spiritul creștin într-o școală fără spirit

Distribuie:

Pe oricine ai întreba, e clar că sistemul românesc de învățământ are nevoie de reconfigurare. Dar aceasta ar trebui făcută în baza unei viziuni consistente și coerente. Ca dascăl și director într-o școală publică din România – Liceului Teologic Penticostal „Emanuel” din București –, dar și în calitate de teolog, voi prezenta patru considerații, din care pot fi derivate implicații practice cu privire la modul în care educația creștină poate sta la baza reconfigurării experiențelor de învățare oferite în școlile publice.

Este propriu educaţiei ca ea să fie cu un pas înainte faţă de ceea ce lumea se arată a fi acum. O educaţie pertinentă este anticipativă şi se face nu numai pentru o lume cunoscută deja, ci şi pentru cea care poate să se ivească.

În primul rând, educaţia a vizat dintotdeauna nu doar prezentul imediat, cât mai ales perspectiva comunităţii cu privire la binele comun. Educaţia este o construcţie pre-vizionară, o „con-ducere a fiinţei către alte zări decât cea în care este situată la un moment dat. Este propriu educaţiei ca ea să fie cu un pas înainte faţă de ceea ce lumea se arată a fi acum. O educaţie pertinentă este anticipativă şi se face nu numai pentru o lume cunoscută deja, ci şi pentru cea care poate să se ivească. Prin educaţie, forjăm viitorul şi îl „forţăm să se prefigureze în forma dorită. O educaţie care nu se face cu „faţa către viitor nu are sens, nu este viabilă, nu produce transformări.

În al doilea rând, educaţia pentru prezent poate să aducă beneficii sigure, aşteptate, dar pentru un context dat şi un timp determinat. Ea este o formare „de menţinere, care conduce la o bună inserţie în lume, la întronarea statu-quo-ului, la stăpânirea sau coabitarea cu scenarii sigure, ştiute. Aduce un confort şi o siguranță pentru situaţii predictibile. Doar atât. Nu face faţă însă la realităţile inedite, când datele socioculturale se modifică, când apar înnoiri, rupturi. Or, lumea este dinamică, evoluţiile sunt de multe ori impredictibile, ceea ce conduce, în perspectiva acestei filosofii educaţionale, la neadecvare, slabă priză a realităţii, inoperabilitate în raport cu viitorul posibil.

Educaţia pentru prezent poate să aducă beneficii sigure, aşteptate, dar pentru un context dat şi un timp determinat.

În al treilea rând, propășirea umană este adusă de țeluri mari, pe termen lung, şi nu de o multitudine de fulguraţii teleologice perisabile, uşor de atins. Un scop care este împlinit prea repede încetează să mai constituie un orizont de înaintare, de perfecţionare. Centrarea educaţiei pe „a avea în loc de pe „a fi conduce la o pervertire a actului paideic. De acaparat statute sau avuţii nu e greu; a şti cum să te raportezi la ele şi cum să le utilizezi constituie proba de foc a educaţiei.

În al patrulea rând, educaţia este un act cultural care conduce la sporirea capitalului spiritual al umanităţii. Omenirea durează nu numai prin civilizaţie, prin dimensiunile materiale ale culturii, ci şi prin formaţiunile ei spirituale, prin idei, prin năzuinţe, prin credinţe. A cultiva aceste valori în mod explicit, inclusiv prin şcoală, constituie o chestiune de continuitate şi salvgardare spirituală. „Artele liberale” nu trebuie percepute ca jocuri gratuite ale spiritului, ci ca embleme definitorii pentru evoluţia omenirii. Mai degrabă rezistă în istorie ceea ce ţine de spirit şi simţire decât ceea ce este legat de acţiune obiectivată în bunuri materiale.

Centrarea educaţiei pe «a avea» în loc de pe «a fi» conduce la o pervertire a actului paideic.

Având în vedere cele patru considerații de mai sus, ar fi nevoie de o nouă reconfigurare a experienţelor de învăţare oferite de şcoală. Un program de învăţare ar trebui să cuprindă nu doar ceea ce are aplicabilitate imediată, ci şi anumite constante ce ţin de instrumentarul de cunoaştere, de înţelegere sau de apreciere a lumii. Nu cunoştinţe trebuie pre-date persoanei, ci metodologii de a ajunge la ele, de a le înţelege sensul şi a le valorifica în contexte posibile.

Educaţia creștină autentică ar trebui să se muleaze pe un raport inteligent între valoarea perenă şi valoarea circumstanţială, între constant şi tranzitoriu, între proxim şi îndepărtat, între contingent şi veşnicie. Cu cât vom situa aceste valori mai aproape de imediat, cu atât vom produce oameni care se vor „înşuruba” doar eficient în lumea dată. Cu cât ne vom deschide către perspective de durată, vom forma competenţe deschise capabile să se extindă, să se auto-reproducă şi să evolueze. Un învăţământ îndreptat doar către prezentul imediat ignoră tot ce este valoare universală sau transversală. În general, regimurile autoritare au oroare faţă de tot ce înseamnă deschidere universalistă, prin studierea, de pildă, a unor discipline precum logică, psihologie, literatură sau istorie universală, limbi clasice sau moderne etc., care au menirea de a deschide minţile şi sufletele oamenilor.

Mai degrabă rezistă în istorie ceea ce ţine de spirit şi simţire decât ceea ce este legat de acţiune obiectivată în bunuri materiale.

În viziunea educației creștine, oportunitatea unei materii şcolare nu trebuie fixată doar după consecinţele sau deschiderile practice imediate. Fizica, chimia, matematica nu sunt mai „folositoare” decât filozofia, latina sau religia, de pildă. Materiile prefigurate în programul şcolar nu pot fi şi nu trebuie judecate după „valoarea lor de piaţă”. Chiar dacă trăim într-un timp în care sunt clamate competenţele practice, să nu neglijăm formarea unor calităţi ce ţin de frumuseţea sau coerenţa interioară, comportamentală. Unor competenţe acţionale trebuie să le asociem şi caractere pe măsură. Degeaba omul ştie să facă ceva dacă nu o face cu bunătate înspre folosul celorlalţi – spre binele comun – şi spre bucuria lui.

În concluzie, principala contribuție a educaţiei creștine la binele comun este accentul pus pe formarea spiritului, pe înnobilarea omului, pe însușirea unor instrumente culturale deschise care să-i pregătească pe învățăcei pentru dinamica unor realități de dincolo de orizontul ușor anticipabil. Viziunea educației creștine este că profesorul lucrează pe termen lung, în perspectiva unei temporalităţi fără margini. Chiar dacă acţionează într-un context dat şi este supus unei normativităţi contingente, opera sa se va materializa într-un timp îndepărtat şi, de cele mai multe ori, după ce acesta iese din scenă. Orice gesticulaţie cu caracter paideic consumată acum va avea reverberaţii peste ani. Dascălul creștin lucrează cu faţa către viitor, către veşnicie. Asemenea unui sacerdot, profesorul creștin se apleacă asupra unei alchimii sufleteşti pe care o pregăteşte să perceapă şi să întâmpine veşnicia. El nu lucrează numai pentru lumea de aici, ci şi pentru cea de apoi.

Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”

(Photo by David Beale on Unsplash)
Distribuie:
Ciprian Gheorghe-Luca

Lasa un comentariu