Starețul Zosima – între Dostoievski și Barth

Distribuie:

Dostoievski este socotit, pe bună dreptate, „un colos” al literaturii tuturor timpurilor. Mai mult, după cum îl descrie G. Cioffari, el are meritul de a sonda sufletul uman „în cele mai ascunse meandre, revelându-i valorile universale, dar fără să se desprindă de elementul rusesc”[1].

De cealaltă parte, Karl Barth este considerat de mulți cel mai mare teolog al secolului XX, eruditul care, în 1962, în luna aprilie, apărea pe coperta celebrei reviste Time; lângă fotografia sa fiind inserat și un text pe care editorii vremii l-au considerat sugestiv și care reușește să rezume, cred, întreaga gândire barthiană: The goal of human life is not death, but ressurection.

Tot ceea ce poate și ar trebui să facă comunitatea creștină este să depună mărturie despre acest Cuvânt. Ea nu trăiește fiind motivată de o victorie pe care ar obține-o asupra lumii și nici nu trăiește pentru a obține și a se bucura de o astfel de victorie. (Karl Barth)

Alăturarea lor un e întâmplătoare, pentru că, în cele ce urmează, voi urmări să aprofundez câteva aspecte care evidențiază similitudini de perspectivă teologică între cei doi.

Cum nu e un demers academic de analiză completă și minuțioasă, m-am gândit să atrag atenția asupra unui element-cheie, anume imaginea starețului Zosima. Dar și în cazul celebrului personaj voi discuta doar despre importanța Scripturii pentru bătrânul călugăr.

Primul volum din Frații Karamazov se deschide cu un text ioaneic: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade pe pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, va aduce multă roadă” (Ioan 12, 24).

Interesant, din punctul meu de vedere, Barth va afirma la un moment dat că „puterea, eficacitatea, binecuvântarea și susținerea Cuvântului lui Dumnezeu reprezintă lucrarea proprie a lui Dumnezeu, iar El are propriile Sale căi, diverse și misterioase, prin care duce la bun sfârșit această lucrare. Tot ceea ce poate și ar trebui să facă comunitatea creștină este să depună mărturie despre acest Cuvânt. Ea nu trăiește fiind motivată de o victorie pe care ar obține-o asupra lumii și nici nu trăiește pentru a obține și a se bucura de o astfel de victorie. Ea nu trăiește pentru a crește în număr sau pentru a se afirma în lume. Ea trăiește prin misiunea pe care o are […] Pur și simplu ea trebuie să răspândească sămânța așa cum este ea, fără să o combine pe aceasta cu propriile opinii, fie că acestea iau forma unei critici aduse lumii sau pe aceea a unei îmbunătățiri a mesajului […] Ea trebuie să aibă încredințarea că această sămânță, așa cum este ea, reprezintă acea sămânță bună care aduce roadă, fie de o sută de ori mai mult, fie de șaizeci de ori mai mult, fie de treizeci de ori mai mult; chiar dacă ea aduce roadă în alte moduri decât era de așteptat, totuși este vorba de una și aceeași roadă adevărată”[2].

Pentru Dostoievski, de această dată, Alioșa, cel de-al treilea fiu al lui Fiodor Pavlovici, din a doua căsătorie, era o persoană echilibrată în privința credinței, dar și în manifestarea ei. Într-o perioadă în care pietismul ortodox începuse să-și adâncească rădăcinile (oricum destul de viguroase), marele gânditor și romancier rus creionează portretul așa-numitului credincios în stare normală, autentică. El preciza:

„Presupun că cineva ar putea spune că obrajii rumeni nu sunt o piedică nici pentru fanatism, nici pentru misticism, dar mie mi se pare că Alioșa era, mai mult decât oricine, realist. Da, desigur, în mănăstire, el credea categoric în minuni, dar consider că minunile niciodată nu-l vor incomoda pe un om realist. Nu minunile îl atrag pe omul rațional la credință […] Alioșa a ales pur și simplu o cale diferită de a celorlalți; însă cu aceeași febrilitate de a înfăptui cât mai curând un act de eroism. Și, imediat după ce, analizând în profunzime, s-a lăsat pătruns cu uimire de convingerea că nemurirea și Dumnezeu există, tot atunci, fără doar și poate, și-a zis: «Vreau să trăiesc pentru nemurire, iar compromisuri și jumătăți de măsură nu voi accepta»”[3].

Și Barth, la câteva decenii după trecerea la cele veșnice a lui Dostoievski, actualizase vechile principii ale marelui romancier rus, chiar dacă foarte probabil fără să conștientizeze paralela, în seria renumitelor Prelegeri Gifford, răspunzând invitației universitarilor scoțieni din Aberdeen. Argumentând solid o tematică ambivalentă, referitoare la cunoașterea și la slujirea lui Dumnezeu, teologul elvețian lansa o întrebare esențială, căreia se străduia să răspundă: ce este viața noastră? Din moment ce pentru unii răspunsul la întrebare implica o referire la Persoana lui Hristos, vigilent, Barth merge mai departe întrebându-se retoric: este Hristos Viața noastră? Răspunsul este fascinant:

„Ar trebui să fie, dacă viața creștină ar fi avută în vedere și ar fi subiectul cercetării noastre. Dar când nu ne gândim, sau nu ne gândim serios, despre ce cercetare trebuie întreprinsă, și nu ne gândim că Isus Hristos este viața noastră, atunci când numele lui Isus este în acest fel doar o frază pioasă suficient de bună pentru imnuri și cuvântări și rugăciuni edificatoare, dar neavând nicio importanță practică, ca un răspuns la întrebarea despre viața noastră adevărată – atunci când căutăm cu adevărat să găsim viața noastră în noi înșine, în atitudinea pe care o adoptăm, în sentimentele pe care ni le însușim și în acțiunile pe care le putem face – ce se întâmplă atunci? Ne confruntăm cu o dilemă. Fie recunoaștem că nu există pentru noi nicio viață creștină și astfel nicio viață de ascultare față de Dumnezeu, prin aceasta semnându-ne certificatele de moarte, pentru ca apoi să putem să ne dedăm neseriozității și disperării; fie – ceea ce este însă și mai rău – ne îngropăm capetele în nisip ca struțul, adică ne convingem că legea căreia îi suntem supuși nu este în niciun sens Legea lui Dumnezeu, perfectă și maiestuoasă, ci doar o lege morală pe care ne simțim capabili să o împlinim într-o anumită măsură. Și, conform regulii sale, avem pace sau măcar putem uita că viața pe care o trăim fără pacea lui Dumnezeu este una pierdută”[4].

Citatele ample selectate aici dovedesc, cum nu se poate mai bine, că viața creștină în esența ei este una excepțională, dar, cu toate acestea, adevărata trăire a creștinului nu poate face excepție de la celebra regula fidei. Diversele „derapaje doctrinare” conduc la o autonomie a diferitelor sfere de activitate. Hristos ne propune un angajament total deoarece, în cuvintele altui mare gânditor rus, Berdiaev, „nu există nimic mai nobil decât căutarea Adevărului și dragostea de Adevăr. Adevărul, Adevărul unic, integral, e Dumnezeu, iar cunoașterea Adevărului e o pătrundere în viața divină. Faptul de a substitui adevărului unic, integral, eliberator, mici adevăruri particulare ce au pretenția de a avea o semnificație universală, duce la idolatrie și sclavie”[5].

Astfel, ajungem în proximitatea chipului starețului Zosima. Starețul preferă să vorbească despre o carte ce reprezenta pentru el „un obiect neprețuit”. Era vorba despre un volum, intitulat O sută patru istorii sfinte din Vechiul și Noul Testament. Pentru un astfel de monah ca Zosima, deloc întâmplător, încă de timpuriu, o anumită Carte a Scripturii îi va marca atât viitorul, cât și modul de a fi; îl va pune realmente pe gânduri. Cartea cu pricina este Iov. Atunci când am recitit fragmentul în discuție, o anumită remarcă a starețului m-a fascinat. Povestind cu ochii înlăcrimați cele privitoare la dreptul Iov, Zosima reușește să ne pună în față o adevărată revelație, concretizată la nivel rațional prin intermediul unui așa-numit „contact nemijlocit” dintre Iov, „o ființă efemeră” și adevărul veșnic. Zosima arată că „în sânul realității efemere de pe pământ se produce un eveniment în care își face loc chiar adevărul cel veșnic. În acest episod – ca și în descrierea primelor zile ale creației lumii, când Dumnezeu își încheia fiecare zi cu o laudă: «Este bun ceea ce am făurit Eu» –, Creatorul îl privește pe Iov și se laudă la fel, pentru că și acest rob e tot o creație bună a Lui. Și Iov, lăudându-L pe Domnul, Îl slujește nu doar pe El, ci întregul neam omenesc, în vecii vecilor, pentru că el însuși a fost creat cu scopul acesta”[6].

Pentru marele romancier rus, omul sau umanitatea reprezintă centrul reflecțiilor. Mai mult, Dostoievski se preocupă în mod constant, ba chiar își focalizează întreaga atenție asupra problemelor materiale și spirituale ale oamenilor.

Starețul Zosima parafrazează textul Genezei care, referindu-se la finalul fiecărei „zile” a creației, aghiograful afirmă „și a văzut Dumnezeu că este bine” (Geneza 1, 8; 10; 12; 18; 21; 25). Desigur, Zosima, în descrierea lui Dostoievski, apare ca un iubitor al Scripturii, pe care o cunoaște și o folosește ori de câte ori are ocazia. Dar, ceea ce mi s-a părut interesant în relatarea starețului a fost faptul că el pare că ignoră restul Pentateuhului, vorbind direct despre Iov. De ce? Cred că răspunsul este cât se poate de simplu și vizează intențiile generale ale lui Dostoievski. Pentru marele romancier rus, omul sau umanitatea reprezintă centrul reflecțiilor. Mai mult, Dostoievski se preocupă în mod constant, ba chiar își focalizează întreaga atenție asupra problemelor materiale și spirituale ale oamenilor. Astfel, probleme „blestemate” par a se manifesta continuu, asemeni unor forțe ale răului, neadormite, luând cu asalt orice suflet omenesc. Cartea Iov are această particularitate: „abordează problema atitudinii în suferință. Experiența lui Iov demonstrează că un credincios, deși trece printr-o agonie intensă, nu trebuie să renunțe la Dumnezeu. Da, poate să-I pună întrebări, dar nu să-L renege”[7].

Revenind la gândirea lui Barth, și în acest aspect marele teolog se va armoniza cu Dostoievski. De pildă, atunci când afirmă despre creație că reprezintă „un act de binefacere divin”, teologul elvețian precizează că „Dumnezeu este Acela care-i atribuie fiecărei creaturi finalitatea și obiectivele. În felul acesta, El subordonează toate creaturile planului Său și, în cadrul acestui plan, coordonează în totalitate eforturile creaturilor […] Dumnezeu este «cealaltă față» a tuturor ființelor create și a lucrărilor lor și numai de la El pot acestea să dobândească lumină, viață și putere. În relație cu Dumnezeu, creatura nu poate fi decât smerită, supusă și relativă. Dar această condiție smerită, de supunere și de relativitate, în relația cu Dumnezeu, nu implică o degradare, o depreciere sau o umilire a creaturii. A fi smerită în fața lui Dumnezeu, tocmai în aceasta constă măreția ei. Dacă creatura nu este nimic fără Dumnezeu, prin El ea este totul: tot ceea ce El, ca Domn și Creator, i-a hărăzit, conferit și atribuit ei, tot ceea ce El va continua să fie pentru ea, să îndeplinească cu și prin mijlocirea ei”[8].

Există numeroase probleme pe care, dacă nu le tratăm cu luciditate, riscăm să le privim fie cu superioritate, fie cu ignoranța celui care pretinde că este unicul depozitar și transmițător al adevărului.

Ultimul aspect la care mă refer aici, vizând paralelismul dintre Dostoievski și Barth, ar fi cel legat de un subiect delicat, dacă e citit în manieră confesională, apologetică. Sunt, desigur, modalități diferite de a face apologie; cu toate că a-ți apăra cu discernământ propria opțiune religioasă și/sau confesională nu reprezintă neapărat o problemă de care ar trebui să ne temem, unele forme de apologetică sunt practicate într-o manieră pe care aș numi-o, cu toate că nu în cel mai fericit mod, „pravoslavnică”. Altfel spus, există numeroase probleme pe care, dacă nu le tratăm cu luciditate, riscăm să le privim fie cu superioritate, fie cu ignoranța celui care pretinde că este unicul depozitar și transmițător al adevărului.

Prin intermediul cuvântării privitoare la utilitatea Scripturii în viața starețului Zosima, Dostoievski nu doar sesizează problema dificilă, întinsă ca o cangrenă peste „trupul eclezial”; mai mult, el reușește să echilibreze o situație care, altfel, l-ar fi transformat într-un veritabil inchizitor ortodox. Zosima spunea că a primit vești care au reușit să îl întristeze. Motivul era legat de o anumită atitudine a clericilor ortodocși, cu precădere ale celor din mediul rural. Subiectul? Leafa prea mică, din pricina căreia slujitorii Domnului, paradoxal, nu mai puteau explica poporului Biblia, dar rămâneau imuni și la diferitele misiuni evanghelice, cu precădere ale luteranilor. Dostoievski nu face aluzie la polemicile interconfesionale. Aici, prin vocea lui Zosima el amintește de acea așa-numită „jumătate de vină pe care o purtăm cu toții”[9].

Starețul s-ar mulțumi doar cu citirea Scripturii pentru credincioși, care, astfel, nu ar fi păgubiți sufletește. El oferă și câteva exemple, de această dată începând iarăși cu Geneza, respectiv cu ceea ce numim „istoria patriarhilor” (deci, de la Iov se întoarce la Pentateuh), apoi rezumă câteva momente importante până la robia din Egipt. Va continua – surprinzător, poate, pentru unii – cu Estera și Iona, pentru ca, imediat, să treacă la textele lucanice, dintre care selectează parabolele și, mai apoi, din Faptele Apostolilor, excepționala convertire a lui Saul. O face deoarece crede că „fără cuvântul lui Dumnezeu, poporul moare, pentru că sufletul lui e flămând de acest cuvânt și nu poate să trăiască fără frumusețea lui dătătoare de viață”[10].

Karl Barth, la Aberdeen, pe finalul celebrelor Prelegeri, făcuse o remarcă asemănătoare, care se pliază pe afirmațiile lui Zosima. Barth va arăta că:

„singurul lucru care ne preocupă în viața creștină este faptul că devenim membri ai lui Israel, care este născut din Cuvânt și din Duh. Slujirea reală a lui Dumnezeu are loc în părtășia unicei Biserici sfinte, sau nu se întâmplă deloc […] Biserica nu este nici un partid, nici o societate, nici o mișcare. Ea este forma în care credința creștină există, deoarece ea este credința în Unicul care a murit și a înviat din nou pentru cei mulți […] Viața creștină sau viața Bisericii nu este doar invizibilă, ci este și vizibilă și publică”[11].

Cu siguranță, sunt foarte multe aspecte care așteaptă încă să fie puse în discuție. Schița pe care am realizat-o în rândurile de mai sus, folosindu-mă de citate ample, atât din textele lui Dostoievski, cât și din cele ale lui Karl Barth ar merita un studiu mult mai riguros întocmit. Pentru moment, din ceea ce știu, abordarea pe care am propus-o este încă o temă de pionierat, însă nădăjduiesc că nu va rămâne multă vreme în stadiul acesta. Oricum ar fi, ceea ce este important de reținut e faptul că, folosind ca pretext un personaj-monah echilibrat din punct de vedere spiritual, un veritabil stareț răsăritean, avem deschisă oportunitatea de a studia doi gânditori de excepție, unul de origine rusă, celălalt elvețian. Și, făcând așa, am convingerea că vom înainta cu succes, fie că suntem ortodocși, catolici sau evanghelici în aprofundarea noțiunilor care ne unesc, eliberându-ne de ceea ce rușinos ne dezbină. Să fie oare această simplă comparație o cheie a succesului ecumenic? Timpul, sper, o va dovedi!

—–
[1] G. Cioffari, „DOSTOIEVSKI, Feodor Mihailovici”, în: Edurad G. Farrugia S. J. (coord.), Dicționarul enciclopedic al Răsăritului creștin, trad. Adrian Popescu, Vasile Rus, Ioan Muntean și Andrei Mărcuș, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005, p. 237.

[2] Karl Barth, Dogmatica Bisericii, trad. Ovidiu Cristian Nedu, Editura Herald, București, 2008, pp. 94-95.

[3] Fiodor Mihailovici Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I, trad. Elena Vizir, Editura Adevărul Holding, București, 2011, pp. 47-48.

[4] Karl Barth, Cunoașterea lui Dumnezeu și slujirea lui Dumnezeu conform învățăturii reformate, trad. Laurian Kertesz și Emanuel Fișteag, Editura Herald, București, 2011, p. 165.

[5] Nikolai Berdiaev, Împărăția Spiritului și Împărăția cezarului, trad. Ilie Gyurcsik, Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p. 27.

[6] Fiodor Mihailovici Dostoievski, Frații Karamazov, op. cit., p. 487.

[7] Roy B. Zuck, „Iov”, în: John F. Walvoord & Roy B. Zuck (edd.), Comentariu al Vechiului Testament. O expunere a Scripturilor făcută de profesorii de la Semninarul Teologic Dallas, trad. Octavian Verlan și Constantin Leontiuc, Editura Fundației E.B.E., Cluj-Napoca, 2010, p. 707.

[8] Karl Barth,  Dogmatica Bisericii, op. cit., pp. 212-213.

[9] Fiodor Mihailovici Dostoievski, Frații Karamazov, op. cit., pp. 488-489.

[10] Fiodor Mihailovici Dostoievski, Frații Karamazov, op. cit., pp. 490-491.

[11] Karl Barth, Cunoașterea lui Dumnezeu…, op. cit., pp. 177-178.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Claudiu Ioan Coman

Lasa un comentariu