Submarinul galben

7 March 2020

…sau gânduri din Italia, în vremea coronavirusului

Situația de aici este asemănătoare cu decembrie 1989. Toți simt că se încheie o eră și naște o alta.

Decizii luate din oră în oră. Pare că adevărul nu se spune sau se livrează cu „lingurița”. Se mai închide ceva, orice, iar un loc de muncă se pierde. Informații haotice și partizane vin de peste tot. Lipsește Dinescu cu „am învins”. Și lipsește și Iliescu cu: „Tovarăși, Coronavirus a murit!”.

Cine va anunța asta primul va fi rege.

Dar lipsește și Brucan cu: „Abia peste 20 de ani veți înțelege ce a fost Coronavirus și cum va schimbat viața”.

În era ce se naște, evident, cei puternici, „bișnițarii”, vor „reuși” primii sau singurii.

În mare, Italia nu e pregătită pentru asta. Adică de la pantofi scumpi și vizite, hăt departe, până în Noua Zeelandă, că Parisul e Focșani pentru ei, la magazine închise e un pas prea mare.

Nici biserica nu mai e ce a fost, adică apa sfințită, aia de la intrare, pentru făcut semnul crucii, nu mai e. Gata, în sfințenia acelei picături e coronavirus.

***

Nu m-am gândit niciodată că în jurul meu se întâmplau atâtea lucruri, evenimente, activități, doar acum când ele au fost anulate, amânate sau suspendate am văzut. Așadar o mulțime de oameni se duceau într-o mulțime de părți spre evenimente în care credeau, le dădeau sens, un pic de fericire.

Acum trăim începutul unui timp nud. Autoturismele sunt parcate. Stăm în casele noastre pe care până recent doar le-am îngrijit, iar acum le locuim. Descoperim zgomotul din apartamentul vecin, zgomot pe care îl știam doar între anumite ore. Ehei, ce bine că viața începe de la acest timp „nud”! Ehei, ce bine că aflăm mai multe despre vecini! Poate la final ne vom respecta mai mult, deși există și finalul acela de a ne mânca unul pe altul.

Mă gândeam eu că e important de unde mă informez, eram destul de selectiv, dar acum sunt exagerat de restrictiv. Vreau informații doar de la primăria orașului meu. Ce spune primarul aia e. Aleg doar o televiziune și doar un telejurnal pe zi. Înainte de acest telejurnal este o emisiune soft numită „Eredita” (Moștenirea), fain nume. Dar am auzit că, poate, în final, pe planetă doar copii și ceva adulți vor rămâne. Am auzit, doar am auzit. Dar întreb, cu ce rămân ei ca moștenire? Cu câte din năravurile sau crezurile noastre?

***

Nu mă îndoiesc de calitatea medicilor sau a infirmierilor din Italia, dar o prejudecată de-a lor cu privire la culoarea pielii i-a trimis în izolare. Nimeni nu se aștepta ca un italian să vină în spital cu coronavirus, toți erau cu ochii pe comunitatea chineză.

Eu locuiesc lângă două mici râuri. Și am așa curiozitatea asta să văd când se vor întoarce rândunelele. Și mă uit în văzduh și măsor invizibilul. Și nu mă lasă gândul că invizibilul ăsta e infestat. Și încep să vorbesc cu invizibilul și zic: „Băi, invizibil! Cum de degetul tău ne apăsa așa tare pe grumaz? Și Dumnezeu e invizibil, dar El nu a închis muzee, școli și pizzerii. Băi, invizibil! Ce ai tu cu pizzerile noastre? Ce ai tu cu nările și nasul nostru?”

Gianfranco Ravazi spunea că neglijăm importanța nasului nostru nu pentru că nu-l curățam, ci pentru că uităm că pe acolo am primit suflare de viață. Dumnezeu a atins nările noastre.

„Băi, invizibil! Ce ai tu cu suflarea mea de viață?”

Nu știu dacă știți, dar luna aceasta se împlinesc 50 de ani de la dispariția Beatles. Și știind eu aceasta, mi-a venit în minte cântecul Yellow Submarine. Acolo suntem noi. Nu știu unde navigăm, suntem deja scufundați. Sunt sigur că la timonă nu e John, Paul, George și Ringo și de acea nu știu dacă să cânt: „La, la, la, la Yellow Submarine, Yellow Submarine, Yellow Submarine”.

(Photo by James Forbes on Unsplash)