Suferința psihică în context religios

Nu doare. Și fiindcă nu doare, uneori (de cele mai multe ori) pare doar moft, un mod de a atrage atenția, de a fi mai cu moț. Iar când nu pare moft – în cazul „nebunilor cu acte în regulă” – atunci devine stigmat. Acestea sunt extremele: fie capriciu de om cu prea mult timp liber sau prea atent la propriile gânduri, fie stigmat definitiv, rușine pentru individ și pentru familie. Și de foarte multe ori extremele domină percepția suferinței psihice.

Prea frecvent, suferința psihică este asociată cu necredința. Tocmai datorită caracterului ei nepalpabil.

În contextul comunităților creștine, pe lângă cele două atitudini deja menționate, se mai lucrează cu un criteriu care complică suplimentar lucrurile, dar fără să atenueze extremele: credința. Prea frecvent, suferința psihică este asociată cu necredința. Tocmai datorită caracterului ei nepalpabil. Durerea – ca să se califice pentru acest statut – ar trebui să fie vizibilă, invalidantă, detectabilă prin vreun procedeu imagistic sau ușor de înțeles ca experiență comună validată de comunitate: un picior fracturat, o durere de cap, de burtă, de spate; celebra durere de măsele; un deget tăiat etc.

Ciudat că introducerea elementului credinței nu sporește capacitate de a simți cu cel suferind, ci accentuează interpretarea extremă. Suferința psihică tinde să fie privită ori ca o sustragere suspectă din comunitate (și o contestare a standardelor ei de normalitate), ori ca o consecință a diminuării credinței, ba poate chiar ca o pedeapsă intrinsecă pentru cel în cauză. În consecință, stigmatul este dublu: și social-comunitar, și religios.

Un om cu probleme psihice pare mai „bătut de Dumnezeu” decât unul cu invaliditate fizică. Și asta dintr-un fel de superstiție determinată de lipsa de cunoștințe și de confundarea sănătății cu o stare de bine exclusiv fizică. Doar că suferința psihică, atunci când se adâncește, are și consecințe asupra fizicului. Însă calea e destul de lungă.

Un om cu probleme psihice pare mai „bătut de Dumnezeu” decât unul cu invaliditate fizică.

Pe lângă asta, uneori mai apare și aroganța celui care, ca păstor spiritual al comunității, se consideră suficient. Nu-i nevoie și de psihologi, psihoterapeuți sau consilieri. Ce, doar alte generații cum s-au descurcat? Sau unde găsești în Biblie rolul de consilier?

Să încercăm totuși să facem un pic de ordine. Se acceptă că există tulburări psihice grave, cele pentru care, odinioară, se punea „dungă roșie în buletin”. Unii iau tratament acasă și își țin simptomele în control, alții sunt închiși pe viață în ospiciu. Ei sunt „nebunii”, în limbaj popular. Însă boli mai recente precum depresia, anxietatea, burn-out-ul, tulburările obsesiv-compulsive, borderline și altele asemănătoare, cu tot cortegiul lor de variante și simptome, acestea sunt privite mai degrabă ca „boli domnești”. Sau ca probleme de educație. Copiii nu sunt pedepsiți destul, sunt de părere unii lideri religioși.

Când omul e suspectat și că nu are credință destulă, și că se fandosește făcând pe bolnavul închipuit, devine destul de previzibil că genul acesta de maladie este o povară ascunsă pe care o poartă mulți rușinați, însingurați, deznădăjduiți, speriați, obosiți și apăsați de vinovății. Iar acest fapt se petrece în interiorul multor comunități creștine românești din țară sau din diaspora.

Există în comunitățile creștine diverse deviații care predispun la tulburări psihice. Și, de regulă, primii afectați sunt copiii, adolescenții și oamenii mai sensibili.

Cu siguranță, nimeni nu-și dorește nici să ajungă în „grija” sistemului psihiatric public. Și pe bună dreptate. Dintr-un articol recent, publicat de Europa Liberă, se poate vedea cât de sumbru arată lucrurile. De altă parte însă, în România riscul de depresie la tineri este, potrivit statisticilor, sub media Europeană (14%), dar puțin probabil ca aceste statistici să fie reale. OMS estimează că 1 din 5 copii înregistrează dificultăți emoționale sau de comportament și că 1 din 8 va avea parte și de un diagnostic corespunzător. Aceste statistici sunt făcute înainte de pandemie. Dacă mai punem la socoteală și numărul mare de copii lăsați în grija altora de părinți deveniți migranți economici, atunci e foarte puțin credibil procentul oarecum liniștitor cu privire la situația din România. Este de remarcat și faptul (deloc îmbucurător) că numărul bolnavilor aflați în evidențe oficiale cu tulburări mintale, de comportament și boli psihice este în continuă creștere de cel puțin un deceniu încoace.

La toate acestea trebuie adăugat și faptul că există în comunitățile creștine diverse deviații care predispun la tulburări psihice. Și, de regulă, primii afectați sunt copiii, adolescenții și oamenii mai sensibili. Manipularea emoțională, abuzul de putere, cultivarea unor false vinovății, lipsa de discreție, bullying-ul religios, refuzul incertitudinilor, activismul privit ca virtute în sine, bârfa, spiritul inchizitorial – toate îmbrăcate într-o aură evlavioasă – creează diverse forme de evadare care se manifestă și ca tulburări de comportament sau psihice, deoarece supun oamenii unor presiuni foarte mari.

Trebuie un psihic extrem de solid ca să reziști la toate astea. Dar nu toți îl avem, iar cel care nu-l dețin își caută refugiul pe unde apucă. Dar cât mai departe posibil de ochii lumii. Și de ochii confraților.

Social, avem suficiente presiuni constante: insecuritatea, spectrul sărăciei, corupția endemică și dificultățile pe care le generează în tot ce înseamnă interacțiune cu instituțiile de stat (de la școli la spitale), darwinismul economic și social, școala cu toate proiectele, proiecțelele și aberațiile debitate de profesori care în continuare sunt complet opaci la limitele copiilor, stresul profesional, îngrijorările financiare. Pe lângă toate acestea, am avut pandemia și a venit războiul. Trebuie un psihic extrem de solid ca să reziști la toate astea. Dar nu toți îl avem, iar cel care nu-l dețin (cu toate că nu au nicio vină pentru moștenirea lor) își caută refugiul pe unde apucă. Dar cât mai departe posibil de ochii lumii. Și de ochii confraților. Ca să scape măcar de judecată și de privirea piezișă.

Însă felul în care sunt tratați cei vulnerabili spune foarte multe despre compasiunea comunității, despre capacitatea de a înțelege slăbiciunea altora. Devine din ce în ce mai îngrijorător disprețul cu care sunt priviți cei din generația „snow-flakes”, care nu se califică să fie „bărbați adevărați” și „femei puternice”, pentru că n-au făcut armata, nu au trecut prin greutăți etc. Deși ei sunt educați de cei care se pretind „adevărați”, „puternici”… așa cum ar trebui să fie toată lumea, trasă la nivel.

Pare să se considere că educarea lor și antrenarea lor trebuie făcută cu duritate, brutal. Soluția ar fi să primească mereu câte un duș rece care i-ar lecui de slăbiciune. E posibil ca la unii să funcționeze, dar astfel de terapii lasă întotdeauna o grămadă de victime neștiute, fiindcă cei care nu fac față se retrag și își ascund rănile. Și e de înțeles, fiindcă cine se duce să-i fie vindecată o rană la cel care se laudă că a făcut-o și e mândru de metoda lui? Sau cine ar avea curajul să mărturisească unui asemenea guru gânduri suicidare, de pildă?

Că vor să recunoască sau nu, liderii religioși înșiși se află într-un impas. Uneori ei sunt cei epuizați, dar trebuie să păstreze aparențele. Alteori, sunt pur și simplu depășiți de ceea ce se întâmplă.

N-am pomenit deloc încă despre consumul de diverse substanțe și dependențele de tot felul. Aici amestecul dintre psihic și spiritual este și mai complex, dar oamenii care ajung acolo sigur nu o fac exclusiv (cum se sugerează uneori) de „distracție”. Asemenea comportamente maschează dureri, răni nevindecate, neputințe, lipsă de orizont etc.

Că vor să recunoască sau nu, liderii religioși înșiși se află într-un impas. Uneori ei sunt cei epuizați, dar trebuie să păstreze aparențele. Alteori, sunt pur și simplu depășiți de ceea ce se întâmplă în comunități. Este salutar că există organizații care au în vedere tocmai aceste probleme de natură psihică, dar ele nu par să aibă prea mare popularitate prin biserici. Nici la nivel de enoriași, nici la nivel de lideri. Plus că nici legitimitatea lor teologică nu e foarte clară. Sunt însă de apreciat că perseverează.

Fără să pretind că aș avea capacitatea să văd în viitor, cred totuși că lucrurile vor arăta mai rău: mai mulți oameni vor avea nevoie de consiliere și tratament, noi cauze și poate chiar noi afecțiuni psihice vor apărea. Și cu toate acestea va trebui într-un fel sau altul să ne confruntăm. De prea multe ori, aceste confruntări îi lasă pe cei în cauză singuri, să se descurce. Iar familiile suportă infernul, fiecare cum poate. Și cu cât știe mai puțină lume, cu atât mai bine pentru toți.

A plânge cu cei ce plâng a ajuns, cumva, o practică desuetă practicată numai de cei mai sensibiloși sau rezervată doar unor merituoși, care își câștigă dreptul de a beneficia de ea.

Când vine vorba despre manifestarea compasiunii față de evenimentele traumatice din spațiul public, deficitul este iarăși evident. În afară de câteva declarații monotone și previzibile, marile suferințe din ultimii au cam rămas neplânse de către comunitățile creștine. Sau plânse tardiv și după gafe de… comunicare. Căci a plânge cu cei ce plâng a ajuns, cumva, o practică desuetă practicată numai de sensibiloși sau rezervată doar unor merituoși, care își câștigă dreptul de a beneficia de ea.

Ceva însă pare în neregulă. Nu de alta, dar cel puțin la nivel declarativ, comunitățile creștine „vând” o cu totul altă paradigmă. Ele se prezintă drept comunități alternative, capabile să ofere mângâiere, încurajare, solidaritate, sprijin, bunăvoință, har și compasiune. Dar prejudecățile se dovedesc adesea prea puternice, prea adânc înrădăcinate. Iar teama de realitate și fuga de adevăr sunt bine căptușite cu limbaj pios și spiritualizat. Și adevărul e că nu stăm bine, nu stăm bine deloc.

(Photo by Simran Sood on Unsplash)

(Notă: În grupajul de materiale adunate sub titlul „Suferința psihică în context religios” tema urmează să fie explorată din mai multe perspective.)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

RON

EUR

USD

Alege suma

50

100

200

Donează

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU