Suferință și moarte în lumina teologiei Crucii

Răul, îmbrăcat în multiple forme exterioare, se manifestă în lume, intersectează viața omului în diferite momente, subit, aparent fără nicio finalitate, generând durere și suferință. Răul ca maladie, răul relațiilor interpersonale injuste, răul cataclismelor naturale și al accidentelor, răul politicilor publice eronate, al injustiției, al sclaviei și al războaielor. Alții decid să se manifeste în lume provocând rău sau suferințe altora, iar atunci vorbim despre răul moral. Întotdeauna împotriva oricărei logici sau a bunului simț, răul lovește perturbând viața omului, răul „bântuie”…
Întotdeauna împotriva oricărei logici sau a bunului simț, răul lovește perturbând viața omului, răul «bântuie».
Durerea fizică este o reacție strict fiziologică care atinge percepțiile noastre imediate. În schimb suferința este o „durere sufletească” îndelungată care atinge psichè-ul nostru în intimitatea ființării umane, sub toate aspectele: de la individ spre ceilalți, începând cu cei care este cel mai aproape de suferind – iradiind apoi spre corpul social. Și suferința lasă după sine o lungă perioadă de stres post-traumatic, își prelungește acțiunea nefastă prin forme subtile de trăiri și proiecții care transformă esența agresiunii care l-a marcat pe individ într-o narațiune din ce în ce mai complexă și camuflată în lume prin care se caută o ieșire, o vindecare…
Omul se construiește evolutiv pe parcursul mai multor etape de viață prin raportarea la natură și prin relaționarea față de cultură[1], întâlnindu-se uneori cu agresiunea fizică, violența, starea de insecuritate permanentă, privarea constantă de drepturi și libertăți ca urmare a discriminărilor, trecerea printr-o amenințare cu moartea, un atentat, hărțuire, agresiune, accident, doliu etc., ca evenimente unice sau repetate în timp. Aceste tipuri de agresiune psihică provoacă o rană sufletească profundă, o suferință durabilă sau ceea ce în literatura de specialitate este definit ca memorie traumatică.[2]
În societățile multietnice și pluriconfesionale, atitudinea față moarte variază de la «nobilul suicid» din cultura japoneză la «purtarea crucii» și o privire optimistă asupra sensului vieții.
În concluzie, putem spune că răul este o realitate care se manifestă în lume, nu are nicio finalitate discernabilă în orizontul existenței terestre, însă însoțește ființarea fiecărui individ în iraționalitatea, lipsa de sens a acțiunii care rănește, provocând suferințe în plan personal, familial, profesional, social, se „materializează” în sfera depresiei, a doliului, a anxietății, a tulburărilor alimentare (anorexie sau bulimie) etc. Însă ceea ce contează este raportul simbolic pe care omul îl are față de suferință, un raport care se manifestă prin cultură și care își găsește expresia plenară în religie.
Studii de specialitate au revelat legătura dintre suferință și credință, mai ales în cazul suferințelor paroxistice care conduc la falsa „scăpare” dintr-o istorie nefavorabilă prin ideea de suicid. De asemenea, mijloacele prin care omul întâlnește sacrul și sprijinul în situațiile de suferință sunt influențate de reperele transcendente care dau sens vieții și de sprijinul comunității. În societățile multietnice și pluriconfesionale, atitudinea față moarte variază de la „nobilul suicid” din cultura japoneză la „purtarea crucii” și o privire optimistă asupra sensului vieții[3], asistența spirituală și mijloacele prin care bisericile sau comunitățile locale vin în întâmpinarea omului aflat în suferință fiind cel mai important sprijin. Epidemiologia psihiatrică ne arată că societățile de tip occidental, unde creștinismul este majoritar, indiferent dacă se manifestă într-o lume puternic secularizată sau nu, convingerile religioase joacă un rol important în prevenirea suicidului spre deosebire de lumea extrem-orientală care este detașată de religie, ba chiar induce o distanțare afectivă față de viața terestră[4].
La fel de surprinzătoare este raportarea la confesiune și rata suicidului în cultura americană, evreii și protestanții având o rată a suicidului mai mare decât a catolicilor.
La fel de surprinzătoare este raportarea la confesiune și rata suicidului în cultura americană, evreii și protestanții având o rată a suicidului mai mare decât a catolicilor[5], lucru care poate fi interpretat prin efectul „terapeutic” al spovedaniei instituționalizate, în general fiind vorba despre o multitudine de factori care scapă simplelor statistici ale epidemiologiei psihiatrice. Ceea ce este sigur, concepția despre lume pe care omul o îmbrățișează cuprinde cunoașterea imediată, bagajul cultural prin care integrează rezultatele cunoașterii înaintașilor și, cel mai important aspect, geografia spirituală a lumii nevăzute, de dincolo de bariera aparentă a transcendenței și convingerile care vin din experiența vieții spirituale care confirmă ceea ce credem și construiește un tot unitar care transformă lumea în care trăim dintr-un chaos într-un kosmos armonios în care descoperim și sensul suferinței. Sistemul așteptărilor depinde de ceea ce omul crede că întâlnește în planul metafizic al existenței sale și de ceea ce experimentează prin viața sa spirituală. Altfel își va structura gândirea și comportamentul budistul sau hindusul care dorește să se „topească” dispărând în neființă sau să se identifice cu un principiu cosmic impersonal, și altfel se adresează lui Dumnezeu creștinul care crede că înainte de a se întâlni cu un Absolut, se adresează lui Dumnezeu ca unei Persoane pentru că relația om – Dumnezeu este o relație interpersonală de iubire[6].
Pentru ateu moartea este un sfârșit absurd, eventual întreaga viață este dedicată unor valori sau ideologii omenești care devin un surogat cu funcție pseudo-eshatologică în încercarea de a găsi sensului trecerii prin istorie. Dar răul, suferința, moartea… rămân. Ceea ce schimbă raportul față de moarte și suferință este credința, iar sensul suferinței și al morții pe măsura demnității ființării umane este numai în și prin Isus Hristos. Teologia creștină trasează firul roșu care explică chipul actual al lumii, de la creație, decăderea din starea dreptății originare într-o lume marcată de spațiu și de curgerea timpului, până la finalul restaurării chipului inițial al creației în Împărăția lui Dumnezeu.
Nominalismul inducea îndoiala față de valoarea de adevăr a semnelor, simbolurilor, corelația dintre ceea ce este perceptibil și ceea ce se află în realitatea dimensiunii transcendente a lumii.
Omul are nostalgia unei existențe paradisiace. Starea omului originar este de fapt o stare „edenică”, omul trăiește într-un rai terestru, lumea este marcată de armonia și echilibrul care reflectă atributele Creatorului atotputernic, „Pantokratorul” – guvernatorul tuturor lucrurilor. Ceea ce exegeza identifică drept „păcat strămoșesc” este de fapt ruptura față de Dumnezeu pe care omul o produce prin alegerea orgolioasă a propriei voințe prin care se desprinde de beatitudinea comuniunii desăvârșite cu Dumnezeu. Și această ruptură are consecințe cosmice.
De atunci înainte omul subzistă într-o realitate schimbată. Departe de comuniunea metafizică cu izvorul ființării și al sfințeniei, natura devine ostilă (Cu sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea, până când te vei întoarce în pământ, pentru că din el ai fost luat; căci țărână ești – materie organică însuflețită de spirit, de suflarea divină – și în țărână te vei întoarce. Geneză 3, 19) iar omul se opune naturii pe care o poluează și o distruge… din binecuvântarea de a stăpâni Pământul, munca se transformă în blestem, sunt perturbate raportarea la sine, relațiile interpersonale dintre bărbat și femeie, dintre oameni, provocând suferințe sufletești, relații de dominare, de discriminare sau de sclavie. În lipsa izvorului ființării care menținea în subzistență un om destinat să fie veșnic, condiția umanității decăzute este marcată de uzura îmbătrânirii, în lume intră maladia, iar la orizontul vieții pământești planează umbra morții.
La plinirea timpurilor, Dumnezeu se unește cu umanitatea noastră, Isus Hristos devenind poarta de intrare în comuniunea trinitară, de o ființă și nedespărțită a lui Dumnezeu.
Decăzut din starea edenică într-o istorie (condiționarea spațiu / timp), omul scrie odiseea istoriei mântuirii care este în același timp istoria reîntoarcerii tuturor neamurilor la unitatea creaturală „în” Dumnezeu… drumul spre Centru. Și refacerea legăturii care ne poate readuce la comuniunea desăvârșită, la mântuire, a făcut-o Dumnezeu, trimițându-și Fiul, din iubire, în istoria noastră. La plinirea timpurilor, Dumnezeu se unește cu umanitatea noastră, Isus Hristos devenind poarta de intrare în comuniunea trinitară, de o ființă și nedespărțită a lui Dumnezeu. Îmbrăcându-se în umanitatea noastră (S-a făcut om – termenul grecesc enanthropisantha din Crez, S-a înomenit : prin Fiul, Dumnezeu S-a îmbrăcat în natura noastră sau și-a asumat-o luând „totul”, mai puțin păcatul strămoșesc, iar prin coborârea sau golirea de sine a kenozei a intrat în istoria noastră, vezi Filipeni, 2, 5-7), Isus – Dumnezeu adevărat și om adevărat – a îmbrățișat condiția noastră existențială, cunoscând foamea și setea, durerea și suferința… moartea, și încă moartea pe Cruce.
La trecerea dintre perioada medievală spre epoca modernă, se petrecea o turnură antropocentrică a culturii europene prin schimbarea modului de a privi lumea: cartezianul cogito ergo sum pune certitudinea existenței în raportul cognitiv față de lume / cosmos, în timp ce ordinea lumii cunoscută de metafizica clasică pornește de la necesitatea existenței unui principium pe care creștinul îl recunoaște în Dumnezeu. Nominalismul inducea îndoiala față de valoarea de adevăr a semnelor, simbolurilor, corelația dintre ceea ce este perceptibil și ceea ce se află în realitatea dimensiunii transcendente a lumii.
În absența sacrului, nu există un sens și lumea devine un haos.
După ce cultura occidentală se îndoiește de obiectivitatea lumii nevăzute, apar preocupările empirismului sau ale idealismului. În artă, și mi ales în arta sacră, iconicul ca „scriere” simbolică a realității nevăzute prin semne arhetipale este înlocuit treptat cu instantaneul unui tablou care reprezintă o clipă din realitatea istorică sau o statuie care ne trimite spre modelul material pe care îl reproduce. Crucea este reprezentată în Antichitatea creștină și în perioada medievală sub forma unei alegorii care are în centru pe Isus cel Înviat care poartă urmele patimilor, dar este viu, a biruit răul și brațele sale nu mai sunt pironite pe cruce ci îmbrățișează lumea. A pătimit dar a dus planul mântuirii până la capăt, a murit, dar a înviat, ne-a arătat că răul lumii nu are nicio putere asupra lumii.
Antropocentrismul ne devoalează celălalt aspect al patimilor: suferința omului Isus care ne aduce mântuirea. Astfel vorbim despre „teologia crucii” – în lat. Theologia Crucis sau în germ. Kreuzestheologie. Martin Luther deschidea această abordare care devine un mijloc de a ajunge la Dumnezeu, de a-L cunoaște pe calea experienței vieții de credință[7]. În arta sacră, crucifixul devine o reprezentare a morții Mântuitorului pe lemnul Crucii. Omul este chemat să mediteze de data aceasta la sacrificiul răscumpărător și la ceea ce este întru totul asemenea nouă în suferințe și în crucea care trebuie dusă până la moarte.
Omul este chemat să mediteze… la sacrificiul răscumpărător și la ceea ce este întru totul asemenea nouă în suferințe și în crucea care trebuie dusă până la moarte.
Dar rămâne și aspectul complementar al unei theologia gloriae. Ambele aspecte ne revelează în totalitate misterul suferinței. Omul care trăiește în istorie, întâlnindu-se în periplul vieții sale cu suferința, știe că Isus a spus: „Oricine nu-și duce crucea lui și nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu” (Lc 14, 27). Inconvenientele și evenimentele neplăcute sunt inevitabile, însă contează modul în care te raportezi la suferință, accepți că există și o astfel de „cruce” care trebuie purtată fără să te lamentezi de imperfecțiunile chipului actual al lumii în care se construiește Împărăția lui Dumnezeu, plinirea Istoriei mântuirii întregului neam omenesc. Și există și o altă umbră a unui rău personificat care lovește precis, împotriva plinirii planului divin: „Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște… Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni” (In 15, 17-20).
Isus a experimentat condiția omenirii decăzute, a cunoscut suferințele, însă prin condiția sa de om adevărat și Dumnezeu adevărat, devine omul cel nou, noul Adam care este prototipul omenirii în drum spre comuniunea desăvârșită a Împărăției. Isus a transformat suferința dând sens și mai ales speranță : după urcușul paroxistic al Golgotei, după culmea patimilor care aduc moartea, urmează lumina învierii! După înălțarea la Cer – în natura noastră omenească glorificată, unită cu dumnezeirea Fiului – rămâne în Biserica, al cărei cap este, o comuniune care devine „Trup mistic”, corp eclezial în sensul social, vizibil și ierarhizat, diferențiat în funcție de spațiul geografic și cultural în care Cuvântul lui Dumnezeu prinde rădăcini, dar și o prezență tainică, nevăzută dar reală : „…unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 20). Și în această Biserică care se manifestă în mijlocul lumii trecătoare lucrează Dumnezeu din veșnicie însoțind fiecare clipă din istorie ca o piatră care edifică Istoria creației: cei săraci găsesc ajutor, cei aflați în suferință găsesc alinare, cei asupriți primesc eliberare, cei ce mor dobândesc plinătatea vieții… după cum ne învață Isus în Predica de pe Munte (Mt 5, 1-12).
Isus a transformat suferința dând sens și mai ales speranță : după urcușul paroxistic al Golgotei, după culmea patimilor care aduc moartea, urmează lumina învierii!
În lumea de azi, întâlnim numeroase ideologii amăgitoare și fel de fel de impostori care propun „dezvoltări personale”, speculând filonul spiritual comun tuturor oamenilor. Dezorientată prin secularizare, societatea contemporană caută „progresul” într-o lume desacralizată. Însă, în absența sacrului, nu există un sens și lumea devine un haos. Se propune mereu un „om nou”, dar, așa cum spunea Karl Rahner, am descoperit continente și lumi noi, am construit gadgeturi tehnologizate, zburăm în spațiul cosmic și lărgim universul cunoașterii, însă ne vom întoarce mereu pe pământ unde vom constata că ne vom confrunta cu aceeași condiție istorică, cu răul și suferințele existențiale, cu îmbătrânirea, boala și moartea[8].
De fapt ne confruntăm cu același om al tuturor timpurilor, care poartă cu sine în peregrinarea sa istorică natura umană pervertită de pierderea comuniunii desăvârșite cu Dumnezeu. Întâlnirea cu iraționalitatea suferinței și a morții nu poate găsi alinare decât în unicul „om nou”, Noul Adam care a unit natura divină cu natura omului istoric, dându-ne posibilitatea să refacem comuniunea plină de viață cu Dumnezeu. Mântuirea vine „în” Hristos și „prin” Hristos Isus. Nu există un răspuns rațional în fața suferinței, dar există întâlnirea în credință cu fratele nostru Isus, mai presus de cuvinte și raționalizări, care ne arată sensul patimilor, morții și a biruinței Crucii, un mister care își revelează semnificațiile în liniștea contemplării sau în focul suferinței. Isus ne-a dăruit și un program de viață : În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea (In 16, 33).
Alte articole din grupajul „Suferința psihică în context religios”
(Imagine: Hans Memling (1433 –1494), Passione di Torino)
[1] Aurel Romilă, Psihiatrie, Asociația Psihiatrilor liberi din România, București 1997, p.8.
[2] Muriel Salmona, « La mémoire traumatique : violences sexuelles et psycho-trauma », în: Les Cahiers de la Justice, vol. 1, no. 1, 2018, pp. 69-87.
[3] Lester D., „Suicide and culture.World Cult”, în: Psychiatry Res. Rev., 2008, 3:51–68.
[4] Sisask M, Varnik A, Kolves Ket, Is religiosity a protective fac-tor against attempted suicide, în A cross-cultural case–controlstudy.Arch. Suicide Res., 2010, 14:44–55.
[5] Kaplan & Sadock’s synopsis of psychiatry: Behavioral sciences/clinical psychiatry. în: Sadock BJ, Sadock VA, Ruiz P (eds), Emergency psychiatric medicine, 11th edn. Lippincott Williams &Wilkins, New York, 2015, 763–790.
[6] Alexandru Buzalic, Anca Buzalic, Psihologia religiei, ed. a doua, Galaxia Gutenberg, 2010, p. 8.
[7] Jürgen Moltmann, Walter Kasper, Hans-Georg Geyer, Hans Küng, Zur Kreuzestheologie, în: Evangelische Theologie 4/1973.
[8] Alexandru Buzalic, Teologia Transcendentală – Prospectivă în Gândirea lui Karl Rahner, Editura Logos ’94, Oradea, 2003, pp. 75-80.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU