Teamă, curaj și speranță

O hermeneutică a iubirii într-o cultură a suspiciunii

Introducere

Când afirmăm că una dintre trăsăturile predominante ale culturii actuale este frica o facem cu o anumită durere. Indiferent dacă vorbim despre frici reale sau închipuite, despre frici politice mai generalizate sau despre diverse frici personale care decurg din cele politice, sociale sau religioase, cultura fricii este o caracteristică dominantă a societății noastre. Cu siguranță, frica este experimentată și exprimată diferit în culturi diferite, însă existența într-o lume globală și globalizată ne expune unor frici comune, precum terorismul, conflictele internaționale, crize economice și financiare, infracțiuni și boli, încălzire globală, șomaj, sărăcie etc. Evenimentele din 11 septembrie 2001, din New York au intensificat exponențial senzația de frică ce a cuprins societățile în menghina ei. Mai mult, acel tragic eveniment a ilustrat și legătura strânsă și neliniștitoare care s-a putut stabili între violență, frică și (un anume soi de) religie. Nu e de mirare că religia a fost privită de mulți ca un factor care mai degrabă intensifică decât disipă frica. Și, din păcate, în multe rânduri, religia a fost folosită pentru a exacerba situații conflictuale din diverse colțuri ale lumii și a fost folosită pentru scopuri politice violente – după cum o dovedesc atacurile teroriste justificate religios. În consecință, mulți oameni cred azi că ar trebui să eliminăm cu totul religia din textura existenței sociale.

Frica este experimentată și exprimată diferit în culturi diferite, însă existența într-o lume globală și globalizată ne expune unor frici comune.

În ciuda ambiguității asociate cu religia în sfera publică însă, studiile relevă că religia reprezintă un element influent în societate, o puternică motivație pentru conduita individuală și o „necesitate absolută pentru democrație”[1]. Alții au analizat relația dintre religie, drepturile omului și democrație, descoperind că religia reprezintă o dimensiune vitală a oricărei democrații, deoarece oferă cel mai important cadru de referință și valori, asigurând totodată conținut și coeziune structurii comunităților și culturilor umane. În cuvintele sociologului Peter Berger, religia reprezintă „bolta sacră” sub care oamenii trăiesc și care îi ajută să integreze diversele aspecte ale vieții, facilitând astfel o înțelegere comprehensivă a realității și un sens al vieții. Factorul religios nu poate fi ignorat, prin urmare, nici eliminat câtă vreme joacă un rol esențial în textura societății umane.

În acest articol, vreau să argumentez că există resurse semnificative în diverse tradiții religioase care pot contribui semnificativ la o trăire autentică. Mai precis, pe baza unui pasaj paulin din Filipeni, voi argumenta că într-o cultură cuprinsă de frică,  răspunsul adecvat este dragostea, nu suspiciunea! Climatul de frică și anxietate din societate reclamă identificarea unor modalități concrete de înfruntare a fricii, modalități care să îmbunătățească trăirea noastră laolaltă în pofida deosebirilor dintre noi.

Frică, anxietate și hermeneutica suspiciunii

Factorul religios nu poate fi ignorat, prin urmare, nici eliminat câtă vreme joacă un rol esențial în textura societății umane.

Consecințele fricii sunt diverse și serioase. Oamenii își pierd cumpătul și controlul, reacționează excesiv și sunt dispuși să facă orice pentru ca să-și redobândească sentimentul siguranței – inclusiv să acorde putere celor care le poate oferi această siguranță. Cea mai mare primejdie este că, cu cât exercităm mai puțină putere la nivel personal, cu atât avem mai puțin control asupra propriilor decizii.  Tot astfel, frica limitează capacitatea decizională a oamenilor, îi determină să nu vadă soluții. O altă consecință a fricii în cultura noastră este că ne situăm în opoziție sau în conflict cu oricine e diferit, care nu e ca noi – la nivel individual, național și internațional. În final, frica generează suspiciune și izolare.

Mulți ar fi azi de acord, fără prea mari ezitări, că unul dintre elementele complexei arhitecturi postmoderne este suspiciunea. Mai precis, suspiciunea nu ca fenomen izolat caracteristic unei atitudini individuale de neîncredere sau îndoială, ci suspiciunea ca fenomen care impregnează fiecare aspect al societății, generând o cultură a suspiciunii generalizate. Suspiciunea este descrisă de regulă ca acțiunea de a bănui ceva, mai ales de rău, pe baza unor dovezi insuficiente sau inexistente, o stare de incertitudine sau îndoială. Pare-se că azi totul pornește de la – sau este dictat de către – un punct comun acceptat, anume de la hermeneutica suspiciunii. Anthony C. Thieselton este îndreptățit așadar să ne reamintească faptul că:

Nici limbajul, nici gândirea umană nu sunt transparente. Este cel mai important lucru pe care-l învățăm de la cei trei „maeștrii au suspiciunii”: Freud, Marx și Nietzsche (în ciuda tentației gânditorilor creștini de a le considera opera incompatibilă cu afirmațiile teologiei creștine). Dar insistența lor asupra faptului că mintea umană se poate amăgi singură în diverse moduri, adesea în folosul puterii individuale sau sociale, rezonează cu afirmațiile biblice și teologice despre înșelăciunea, opacitatea sau duplicitatea inimii omului.[2]

O hermeneutică a suspiciunii, deghizată în „îngerul păzitor” împotriva oricărui abuz de putere și a oricărei înșelăciuni, ne antrenează cu succes să fim suspicioși și neîncrezători în raport cu oricine și cu orice până în punctul în care devenim aproape incapabili să avem încredere unii în alții, să învățăm unii de la alții sau să ne ascultăm unii pe alții

Există deci cel puțin un aspect al culturii noastre care „reclamă” o hermeneutică a suspiciunii, și anume puterea de amăgiri care face pe oricine extrem de circumspect când se pune problema să ia ceva de bun. Pur și simplu nu poți crede orice, se afirmă, mai întâi trebuie să fii circumspect și să întâmpini orice cu o oarecare detașare, ba chiar ironie. Acest lucru te va proteja de orice ar vrea să profite de tine. Iar un element suplimentar care consolidează hermeneutica suspiciunii este argumentul de-a gata împotriva naivității. Trebuie, se spune, să ne apărăm inocența (prezumată în mod reflex) în fața sofisticăriei celuilalt cu care interacționăm, deci nu putem să ne încredem în alteritate, ci mai degrabă să manifestăm suspiciune și neîncredere. Și așa procedăm. În orice interacțiune cu celălalt, inclusiv cu mulți cunoscuți, punem o sumedenie de întrebări: Ce a vrut să zică? De ce pune problema așa și nu altfel? De ce mă privește în acest fel? Ce-i cu tonul ăla? S-a schimbat mult, nu? Și cu foarte rare excepții (iar numărul lor continuă să descrească), cu cât aplicăm mai mult hermeneutica suspiciunii, cu atât aceasta devine modalitatea standard de raportare la oamenii din jurul nostru.

Înainte să merg mai departe, trebuie subliniat faptul că preocupările hermeneuticii suspiciunii trebuie tratate foarte serios: ipocrizia, obtuzitatea și duplicitatea inimii omului. Avem avertismente biblice serioase cu privire la capacitatea inimii omenești de a se amăgi, după cum citim, de pildă, în Ieremia: „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Dar în același timp, trebuie să ne întrebăm dacă aceste îngrijorări chiar pot fi tratate cu cea mai mare seriozitate cu mijloacele scepticismului radical care ni se livrează în prezent ca singurul mod de viață. O hermeneutică a suspiciunii, deghizată în „îngerul păzitor” împotriva oricărui abuz de putere și a oricărei înșelăciuni, ne antrenează cu succes să fim suspicioși și neîncrezători în raport cu oricine și cu orice până în punctul în care devenim aproape incapabili să avem încredere unii în alții, să învățăm unii de la alții sau să ne ascultăm unii pe alții. Sub pretextul că ne păzește de înșelăciunea altora, protectorul nostru a devenit el însuși o rafinată înșelăciune! E de înțeles astfel de ce pentru Bonhoeffer, atitudinea de neîncredere și suspiciune reprezenta „revolta inferiorității”[3].

Alternativa radicală: o hermeneutică a iubirii

Întrebarea care se ridică este dacă nu există o strategie mai bună, una care să trateze cu toată seriozitatea temerile hermeneuticii suspiciunii, dar în același timp să evite capcanele acesteia. Și, ca de fiecare dată, apostolul Pavel prezintă o strategie mult mai bună,  ba chiar cea mai bună – hermeneutica iubirii! Scriindu-le creștinilor din Filipi, el răspunde la întrebările comunității care suferea de pe urma unor disensiuni, lupte pentru putere și o atmosferă de dezbinare și neîncredere. În răspunsul dat acestor probleme, Pavel propune hermeneutica unei alte ere, pentru niște oameni care au avut parte de iubirea profundă a lui Dumnezeu:

Și mă rog ca dragostea voastră să sporească tot mai mult, însoțită de cunoștință și orice pricepere, ca să deosebiți lucrurile vrednice de laudă și astfel să fiți curați și fără pată în ziua lui Hristos, plini de rodul dreptății care vine prin Isus Hristos, spre slava și lauda lui Dumnezeu. (Filipeni 1:9-11)

Nu-mi propun să fac o analiză exegetică a textului, ci să fac câteva observații pe marginea hermeneuticii iubirii propuse de Pavel. Încep remarcând că acest text despre creșterea în dragoste este o rugăciune, ceea ce sugerează că cel care se roagă își exprimă cele mai intime și importante probleme existențiale. Pavel considera astfel că dragostea este crucială, reprezentând însăși esența creștinismului, marca definitorie a vieții creștine. Mai putem observa și că există o „sporire”, o creștere, o evoluție a iubirii, ceea ce face ca o neînțelegere obișnuită cu privire la iubire să poată fi demontată numaidecât,  și anume ideea că dragostea ar fi doar un sentiment, o emoție.

Dragostea știe și înțelege ce, când și de ce face ceea ce face. Adevărata iubire nu e oarbă, în ciuda proverbelor populare care afirmă contrariul!

Conținutul rugăciunii lui Pavel relevă natura iubirii pe care o cere. Nu e nicio dragoste naivă, nici una care „închide ochii”, deci incapabilă să vadă și să discearnă lucrurile. Dimpotrivă, el se roagă ca dragostea lor să crească în cunoștință și pricepere. Adevărata dragoste știe și înțelege. Căci, la urma urmei, ce dragoste este aceea care nu știe, nici nu înțelege? Cine-și poate închipui o asemenea dragoste pentru soț/soție, copii sau prieteni – o dragoste incapabilă să cunoască și să înțeleagă? Dragostea știe și înțelege ce, când și de ce face ceea ce face. Adevărata iubire nu e oarbă, în ciuda proverbelor populare care afirmă contrariul! Iar Pavel își dovedește din nou măiestria: genul de cunoaștere și de înțelegere la care se referă nu sunt doar chestiuni teoretice – o cunoaștere intelectuală sterilă care sfârșește, probabil, în a-l determina pe deținătorul ei să se îngâmfe și să se laude. Nu are în vedere cunoașterea ca atare a unor lucruri, cantitatea de informație pe care cineva o acumulează, o cunoaștere ruptă de context. Din contră, Pavel se referă la cunoașterea în care subiectul este angajat direct, o cunoaștere dobândită prin participare și atașament, prin experiență și angajament personal. Știu că ceva este adevărat nu doar pentru că am învățat sau am auzit, ci și pentru că s-a dovedit adevărat în viața mea de zi cu zi. Iar acest fel de cunoaștere este posibil numai prin iubire.

Filosofii vorbesc azi despre diferența dintre o epistemologie intelectuală, raționalistă, pe de o parte și o epistemologie afectivă, narativă, contemplativă, pe de alta. Cea din urmă pune accent pe rolul însemnat al experienței, al „inimii”, pe importanța povestirii, a narațiunii.[4] O asemenea epistemologie a iubirii, o modalitate contemplativă de cunoaștere are anumite trăsături care o fac atractivă: respect, care presupune că integritatea celuilalt este respectată pe parcursul demersului, celălalt este liber să rostească adevărul fără propriile noastre proiecții sau corecții; delicatețe, care ne conferă capacitatea de a nu distorsiona obiectul spre care ne orientăm atenția; intimitate, care permite căutătorului să dezvolte o apropiere față de ceea ce-l preocupă fără să obiectualizeze doar natura; participare, care face ca demersul căutării contemplative să-și aibă centrul în celălalt, nu în noi înșine; vulnerabilitate, capacitatea de a accepta ambiguitatea și incertitudinea, confortul psihic de a nu ști totul; transformare, adică internalizarea obiectului cercetării și acceptarea formei, dinamicii și sensului obiectului contemplat ceea ce conduce la o transformare în acord cu respectivul obiect; formare, care presupune o anumită modelare, dezvoltată pe parcursul practicării contemplației; perceptivitate, ca ultima etapă a cunoașterii contemplative, este o formă de cunoaștere născută din participare directă și intimă, ceea ce presupune un mod de a vedea, de a percepe sau de a înțeleg în mod nemijlocit obiectul investigat.

Nu suspiciunea este cea care ferește omul de naivitate și de «a lua totul de bun»! Ba dimpotrivă, dragostea e cea care-l apără, care sporește înțelegerea și discernământul.

Dragostea adevărată, după cum am văzut, perfecționează cunoașterea și înțelegerea. Apostolul Pavel merge mai departe și subliniază că scopul creșterii în dragoste, în cunoaștere și înțelegere este discernământul: „ca să puteți deosebi lucrurile de valoare” (v. 10, NTR). Aici este punctul în care etica suspiciunii este denunțată, demascată și confruntată radical. Nu suspiciunea este cea care ferește omul de naivitate și de „a lua totul de bun”! Ba dimpotrivă, dragostea e cea care-l apără, care sporește înțelegerea și discernământul. Marea minciună a suspiciunii este denunțată și lăsată fără putere. Calea iubirii este cea mai bună deoarece ne ajută să-l înțelegem, să-l acceptăm și să-l validăm pe celălalt. N.T. Wright, cărturarul specializat în Noul Testament, surprinde inspirat această dimensiune a hermeneuticii iubirii:

În dragoste, cel puțin în forma agape așa cum o regăsim în unele locuri din Noul Testament, îndrăgostitul afirmă realitatea și alteritatea persoanei iubite. Dragostea nu urmărește să-l reducă pe cel iubit la propriii termeni; și, chiar dacă vorbește despre pierderea de sine în persoana iubită, o astfel de pierdere se dovedește a fi o adevărată regăsire. Sub forma unui paradox familiar, abia când se pierde în celălalt omul se regăsește pe sine pe deplin. Pe scurt, în faptul iubirii, cei care se iubesc sunt validați simultan.[5]

Într-o cultură a fricii și anxietății, răspunsul nu este suspiciunea și neîncrederea, ci iubirea. După cum am văzut, hermeneutica iubirii nu ia lucrurile de bune. Nici nu poate pentru că se hrănește din dragostea lui Dumnezeu și conduce la cunoaștere, înțelegere și discernământ, în adevăratul lor sens.

Concluzie: iubire, curaj și speranță

Nici să susțin că ar trebui să nu simțim frică. Ci am încercat să sugerez că putem alege să răspundem cu dragoste la cultura dominată de frică. Pentru aceasta, este nevoie, firește, de mult curaj – curajul iubirii!

În concluzie, aș vrea să prezint pe scurt două consecințe ale reflecțiilor de mai sus. Propunând hermeneutica iubirii, n-am încercat să sugerez că ar trebui ignorată realitatea fricii și suspiciunii. Nici să susțin că ar trebui să nu simțim frică. Ci am încercat să sugerez că putem alege să răspundem cu dragoste la cultura dominată de frică. Pentru aceasta, este nevoie, firește, de mult curaj – curajul iubirii!  Iar curajul, după cum ne amintește Scott Bader-Saye, este „capacitatea de a face ce e corect și bine în fața fricii. Devenim curajoși când învățăm să trăim pentru ceva mai presus de propria noastră siguranță”[6]. Alexandr Soljenițîn observa într-un celebru discurs din 1978, de la Harvard[7], că una dintre trăsăturile dominante ale lumii occidentale este diminuarea curajului, pierderea curajului civic care se transmite de la elite și lideri către oamenii de rând, modelând astfel o societate lipsită de curaj. Este îndeosebi responsabilitatea conducătorilor să acționeze integru și să propună idei sau chiar soluții la problemele complexe ce frământă societățile.  Și neîndoios, ei nu pot ocoli întrebările dificile legate de frică, ci au obligația să dezvolte și să susțină o cultură a curajului și integrității. Nu e ușor să spui și să faci ceea ce e corect. Este nevoie de curaj autentic pentru a face binele și pentru a acționa integru. Speranța mea e că hermeneutica iubirii are capacitatea să revendice o cultură a curajului.

Unii dintre contributori [la volumul colectiv] au opinat că, într-o anumită măsură, frica și anxietatea sunt iluzorii, fundamentate fiind pe o realitate imaginară. Și totuși oamenii aleg să se teamă și să se angoaseze. Cred că și despre speranță se poate vorbi în termeni similari: este mereu, într-o oarecare măsură, iluzorie, fundamentându-se pe un cuvânt sau o promisiune despre o realitate care va să vie. Și totuși oamenii aleg să spere. Din perspectivă creștină însă, realitatea imaginată spre care ne îndreaptă speranța atenția nu este o iluzie și nici autoamăgire. Din contră, promisiunea este certă fiindcă se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe făgăduința Lui – care este dragoste și a dovedit această dragoste devenind unul dintre noi. Numai o dragoste adevărată poate conduce la speranță. Iar „nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Romani 5:5). Experimentarea dragostei lui Dumnezeu este cea care ne motivează să iubim la rândul nostru. Într-o cultură dominată de frică și anxietate, cred că este nevoie să întruchipăm adevărata dragoste care presupune curajul de a-l cunoaște și înțelege pe celălalt. Cultura fricii și disperării poate fi învinsă numai prin cultura iubirii, curajului și speranței.

(Photo by Toa Heftiba on Unsplash)

Vezi și alte articole din seria „Speranța – mod de întrebuințare”

Traducere și adaptare de Teofil Stanciu, după articolul în limba engleză, „Fear, courage and hope: a hermeneutic of love in a culture of suspicion”, publicat în volumul colectiv: Janez Juhand, Bojan Zalec (editori), From Culture of Fear to Society of Trust, Berlin, Lit Verlag, Dr.W.Hopf, 2013.

*****

[1] Christoph von Schönborn, Oamenii, Biserica, Țara. Creştinismul ca provocare socială, trad. Tatiana Petrache și Rodica Nețoiu, București, Anastasia, 2000, p. 87.

[2] Anthony C. Thieselton, New Horizons in Hermeneutics: The Theory and Practice of Transforming Biblical Reading, Grand Rapids, Zondervan, 1992, p. 14.

[3] Dietrich Bonhoeffer, Letters and Papers from Prison, New York, Touchstone, 1997, p. 345.

[4] James K.A. Smith, Thinking in Tongues. Pentecostal Contributions to Christian Philosophy, Grand Rapids, Eardmans, 2010, p. 43.

[5] N.T. Wright, The New Testament and the People of God, Londra, SPCK, 1992, p. 64.

[6] Scott Bader-Saye, Following Jesus in a Culture of Fear, Grand Rapids, Brazos Press, 2007, p. 67.

[7] Alexandr Soljenițîn, A World Split Apart, Discurs susținut pe 8 iunie 1978, la Harvard University, https://www.americanrhetoric.com/speeches/alexandersolzhenitsynharvard.htm.

Bibliografie (pe lângă cărțile deja citate):

Berger, Peter L. (ed.), The Desecularization of the World, Grand Rapids, Eerdmans, 2000.

Berger, Peter L., The Sacred Canopy. Elements of Sociological Theory of Religion, New York, Doubleday, 1969.

Furredi, Frank, Culture of Fear Revisited. Risk-Taking and the Morality of Low Expectation, New York, Continuum, 2006.

Glassner, Barry, The Culture of Fear: Why Americans Are Afraid of the Wrong Things, New York, Basic Books, 2009.

Peterlin, Davorin, Paul’s Letter to the Philippians in the Light of Disunity in the Church, Leiden, Brill, 1995.

Robin, Corey, Fear: The History of a Political Idea, Oxford, OUP, 2004.

Shlapentokh, Vladimir, Fear in contemporary society: its negative and positive effects, New York, Palgrave Macmillan, 2006.

Witte, John, Jr. și Johan D. van der Vyver (ed.), Religion and Human Rights in Global Perspective, The Hague, Boston, London, Martinus Nijhoff Publishers, 1996.

Zajonc, Arthur, „Love and Knowledge: Recovering the Heart of Learning through Contemplation”, în Teachers College Record, 108.9, p. 1742-1759.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

RON

EUR

USD

Alege suma

50

100

200

Donează

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU