The Mission sau despre biruință

450
0
Distribuie:

În secolul XVIII încă nu se inventaseră barurile cu karaoke și de aceea aveau loc tragedii precum cea din filmul Misiunea (1986) [1]. Aceasta este ironia ieftină în jurul căreia este construit un articol din 2009, publicat în The Guardian[2], care expediază rapid una dintre capodoperele cinematografice ale deceniului 9 al secolului trecut. Filmul însă merită mult mai multă atenție și, dacă este privit cu răbdare și curiozitate, se descoperă ca o țesătură narativă complexă, care se pretează foarte bine la o lectură teologică, pe care o voi încerca în paginile care urmează.

Misionarii iezuiți sunt punctul de conexiune dintre lumile acestea care par a nu avea nimic în comun: ei duc credința creștină și primesc în schimb martiriul în forme dintre cele  mai brutale.

Povestea se petrece pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în zona de graniță dintre Argentina, Paraguay și Brazilia[3]. Filmul începe cu prezentarea în oglindă a două lumi, legate una de cealaltă prin intermediul misionarilor: lumea creștină, europeană, pe de o parte și, pe de altă parte, lumea triburilor amazoniene, a celor care trăiesc „in their natural state”, în starea lor naturală. Misionarii iezuiți sunt punctul de conexiune dintre lumile acestea care par a nu avea nimic în comun: ei duc credința creștină și primesc în schimb martiriul în forme dintre cele  mai brutale. Scena cu un misionar întins pe o plută în formă de cruce, aruncat în voia curenților pe un râu cu cascade mari este memorabilă nu doar pentru felul în care e construită, ci și pentru că este o imagine a vulnerabilității asumate voluntar de cel care îmbrățișează modelul lui Hristos. Sunt două lumi care se înfruntă: civilizația cu starea naturală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, binele și răul, care se regăsesc atât în rândul celor civilizați, cât și între indigeni. Însă linia de demarcație este bine trasată, încă nu au început confuziile și totul pare limpede, ca în mintea unui tânăr seminarist lipsit de dileme.

Întâlnirea dintre culturi se dovedește a fi întâlnirea dintre oameni.

În mod esențial, întâlnirea dintre europeni și triburile amazoniene poate fi redusă la două modele, reprezentate fiecare dintre ele de câte un personaj. Pe de o parte, îl avem pe blândul părinte Gabriel (interpretat de Jeremy Irons), care merge desculț și încearcă să comunice prin intermediul muzicii (tema muzicală centrală – pe care o datorăm lui Ennio Morricone – s-ar putea să fie mai cunoscută decât filmul în sine). Iar pe de altă parte, sunt vânătorii de sclavi, înarmați, echipați, insensibili și gălăgioși. Întâlnirea dintre culturi se dovedește a fi întâlnirea dintre oameni. Culturile nu sunt omogene și oamenii sunt diferiți. La fel de europeni sunt cei din ierarhia bisericească, misionarii iezuiți sau vânătorii de sclavi. În aceeași măsură sunt Guarani (tribul căruia se adresează misiunea catolică) și cel care sparge oboiul părintelui Gabriel și cel care încearcă, fără prea mult succes, să îl repare. Dar totuși, în rândul Guarani, răul nu a apucat să devină sistematic și sistemic, cum este cazul vânătorilor de sclavi din cealaltă tabără. Violența este accidentală și se naște din frică, este viscerală, agresivitatea celui speriat care încearcă să se apere cu disperare.

The Mission ne invită să urmărim cum se suprapun și întrepătrund istoria particulară, biografică, subiectivă cu istoria mare, globală, obiectivă, implacabilă. Cele două se desfășoară în paralel, curg deodată, și uneori se intersectează și se influențează reciproc. Cel mai adesea trecerea dintr-o parte în cealaltă se face printr-un conflict.

Întâlnirea celor două culturi presupune, de fiecare dată, traversarea unui spațiu gol, a unei distanțe care, inevitabil, separă și trebuie umplută cu ceva. Părintele Gabriel acoperă distanța cu muzica diafană a oboiului, în vreme ce vânătorii de sclavi utilizează armele de foc pentru a anula aceeași distanță. The Mission se descoperă, pas cu pas, ca un film despre întâlnire, despre dinamica, imprevizibilul și efectele întâlnirii.

Treptat povestea întreagă se organizează în jurul celor doi poli, părintele Gabriel și Rodrigo Mendoza (interpretat de Robert De Niro), vânătorul de sclavi convertit. Dinamica relației lor urmează trei pași: conflict, reconciliere și apoi din nou conflict, dar de un alt tip și pe un cu totul alt nivel – despre asta ceva mai încolo.

The Mission ne invită să urmărim cum se suprapun și întrepătrund istoria particulară, biografică, subiectivă cu istoria mare, globală, obiectivă, implacabilă. Cele două se desfășoară în paralel, curg deodată, și uneori se intersectează și se influențează reciproc. Cel mai adesea trecerea dintr-o parte în cealaltă se face printr-un conflict. Spre exemplu, conflictul lui Mendoza cu Felipe, fratele său, care se încheie cu o crimă, îl deschide pe primul către o istorie mai mare, o istorie care îl depășește, care trece dincolo de el. De multe ori biografiile fericite sunt închise, se dovedesc a fi ele însele forme de blocaj și centrare pe sine. Drama lui Mendoza este cea care îl face capabil să iasă din sine însuși.

Trădat de iubita lui, Mendoza intră în criză. Lumea lui interioară este zguduită, iar fundalul pe care se petrece furtuna lui interioară nu este deloc întâmplător. Întreaga criza se consumă în decor carnavalesc. Lumea e întoarsă pe dos, eliberată din chingi, scoasă din țâțâni. Un haos dezlănțuit, expresia exterioară a tensiunii lăuntrice a lui  Rodrigo Mendoza. Acesta din urmă încearcă, totuși, să evite confruntarea directă, dar sfârșește prin a-și ucide fratele în duel. Mai târziu, când e înțepenit efectiv de remușcări, nu poate să moară și nici nu  mai vrea să trăiască, Gabriel îi zice: „A fost un duel, legea nu te poate atinge”. Mercenarul este cu totul abandonat în seama conștiinței sale. Din afară nu se poate face nimic, nu este nicio cale de expiere care să i se impună. Și Gabriel, iezuitul, înțelege asta: „Poate că ai fi vrut să fiu călăul tău. Poate așa ar fi fost  mai ușor”. În momentele de criză e nevoie de o voce lucidă, profetică, ce să facă ordine și să te pună față în față cu propria ta identitate. Iar rolul acesta este jucat tot de Gabriel: „Știu cine ești. Ești un mercenar, un negustor de sclavi… și ți-ai omorât fratele, știu… Și l-ai iubit. Dar ai ales un mod ciudat să i-o arăți”. Când Mendoza se înfurie, Gabriel îl atacă mai departe și îl acuză de lașitate: e un om care se ascunde, care fuge, un laș.

Pocăința este o naștere nouă. Are propriul ritm și un travaliu care nu poate fi grăbit.

Crima îl închide pe fostul negustor de sclavi într-un cerc din care nu mai poate ieși. De acolo, din interiorul acelui cerc, viața nu se mai vede. De aceea promisiunea cu care vine Gabriel este tocmai viața.  Marea calitate a preotului iezuit, ilustrată pe întreaga durată a filmului, este capacitatea de a vorbi fiecăruia pe limba lui. Inteligența de a adapta limbajul așa încât să poată ajunge într-o zonă sensibilă, de unde să poate produce o deschidere către adevăr. După un scurt război al cuvintelor (și cu câteva accente fizice), Gabriel zice: „Dumnezeu ne-a dat povara libertății. Tu ai ales crima. Ai curajul să îți alegi și penitența? Îndrăznești să faci asta?”. Mendoza ajunge pe punctul de a ceda și de a-și recunoaște drama: „Nu există penitență suficient de grea pentru mine”. Ca într-un duel, ritmul replicilor se accelerează:

Gabriel: „Îndrăznești să încerci asta?”

Mendoza: „Dar tu îndrăznești să o vezi eșuând?”

Marea calitate a preotului iezuit, ilustrată pe întreaga durată a filmului, este capacitatea de a vorbi fiecăruia pe limba lui. Inteligența de a adapta limbajul așa încât să poată ajunge într-o zonă sensibilă, de unde să poate produce o deschidere către adevăr.

Și Rodrigo Mendoza începe călătoria transformatoare a pocăinței. Duelul a fost câștigat de Gabriel, cel care poartă numele unui arhanghel. Al acelui arhanghel care a vestit nașterea lui Hristos și care în iconografia creștină apare mereu cu un crin alb în mână, nu cu o sabie așa cum este reprezentat Arhanghelul Mihail. Și în cazul nostru, Gabriel a învins luptând cu delicatețe împotriva unui mercenar. Crinul a biruit spada, iar Mendoza se alătură misionarilor în pădurea amazoniană, în teritoriile unde în urmă cu ceva vreme captura sclavi. De această dată își târăște după el armura și sabia. Un pachet, simbolul crimelor, dar și al vieții sale trecute. O viață care îl urmărește încă de la nu foarte mare distanță. Pocăința lui Mendoza este o luptă cu sine însuși. În acest punct, comunitatea nu mai poate face nimic. Până la urmă, pocăința este o afacere între om și Dumnezeu. Blândul părinte Gabriel nu poate decide arbitrar, în funcție de bunul său plac (ori poate chiar de rațiunile inimii sale) când este momentul ca penitența să înceteze. Unul dintre misionari hotărăște totuși să taie legăturile lui Mendoza și să îl desfacă de povara pe care o purta. Dar călătoria pocăinței nu se încheiase încă, așa că gestul care se voia eliberator se dovedește, de fapt, un avort brutal. Pocăința este o naștere nouă. Are propriul ritm și un travaliu care nu poate fi grăbit.

Mendoza se întoarce, își reia travaliul. Cel care a încercat să ajute este sancționat: „Nu suntem membrii unei democrații, părinte. Suntem membrii unui ordin”. În filmul Manderlay (2005) este o scenă în care oamenii hotărăsc (democratic, adică arbitrar) cât este ceasul și fixează orologiul după placul lor. În mod evident, o astfel de decizie se dovedește, în timp, un eșec. Ilustrări de acest tip nu contestă democrația, ci subliniază doar limitele ei. Există procese care nu pot fi accelerate sau stopate printr-o decizie personală ori colectivă. Pocăința este și ea un proces cu suișuri și coborâșuri, cu accelerări și blocaje. Comunitatea nu poate grăbi ori anula acest proces, dar îl poate susține. În călătoria simbolică a lui Mendoza îl vedem la un moment dat pe punctul de a se prăbuși. Atunci Gabriel îl prinde în brațe. Există momente în care pocăința încetează să mai fie un efort solitar.

Traseul pocăinței lui Mendoza se încheie în clipa în care se întâlnește, din nou, cu indigenii pe care îi vânase oarecând. Este, de fapt, revizitarea eliberatoare a propriului trecut. Dar trecutul nu se șterge niciodată.

cum poți rămâne fidel, în situații extreme, unui Dumnezeu care este Dragoste?

Într-un moment cu importantă încărcătură simbolică, Mendoza este dezlegat de povara lui de cei din tribul Guarani. Abia acum poate plânge și poate râde. Abia acum poate începe să trăiască. De acum intră treptat într-o istorie care este mai mare decât el. Biografia lui se amplifică în momentul în care începe să contribuie la construirea unei misiuni. Există aici câteva scene semnificative. Îl vedem pe mercenarul care o vreme trăise din ucideri că refuză să ucidă un porc pe care nativii l-au vânat. Deja și-a schimbat raportul cu viața. Apoi îl vedem jucându-se în apă cu copiii din trib: eliberat de un trecut sufocant, Mendoza descoperă inocența și bucuria. În acest context, descoperă recunoștința, prin urmare merge să îi mulțumească lui Gabriel. În schimb, acesta îi cere să le mulțumească celor din tribul Guarani și îi dă Scriptura să citească din ea. Devine  astfel evident că misiunea este un act de recunoștință față de Dumnezeu și de semeni.

În cele din urmă, Rodrigo Mendoza alege să intre în ordinul iezuiților. Nu e deloc întâmplător ordinul acesta. Nu doar că este un ordin cu o componentă misionară puternică (manifestată încă din primele decenii de existență), dar este întemeiat de Ignațiu de Loyola, un militar el însuși care a structurat ordinul după principii cazone. Fostul mercenar rămâne în armată, dar schimbă frontul și taberele. După consacrare, Rodrigo este primit în comunitate cu următoarele cuvinte: „Bine ai venit acasă, frate!” A ajuns acasă în cel mai străin mediu cu putință, atât din punct de vedere cultural, cât și social. Acasă ține însă de altceva, de ceva aflat la cu totul alt nivel: poți să te (re)găsești acasă într-un loc în care nu ai fost nicicând.

Până la urmă suntem, fiecare dintre noi, vinovați pentru dezastrul cosmic în care înotăm. Din nou, conflictul dintre bine și rău își găsește soluție la nivel personal.

În timpul acesta, istoria mare intră în scenă. Conflictul dintre Spania, Portugalia și papalitate este pe punctul de a exploda. Echilibrul fragil care făcea posibil ceva similar paradisului în jungla amazoniană se apropie de colaps. Orice bucurie terestră este, în mod tragic, temporară. Cardinalul Altamirano (el însuși un fost iezuit) este trimis în America de Sud pentru a închide misiunile care încurcau jocurile politice și pentru a demonstra controlul pe care îl are papalitatea asupra iezuiților, un ordin aflat în plină expansiune și care câștigase îngrijorător de multă putere. Deși soarta misiunilor din pădurea amazoniană era deja stabilită, totuși cardinalul organizează un proces în cadrul căruia iezuiții, în frunte cu părintele Gabriel, pledează pentru menținerea misiunilor. De partea cealaltă se găsesc vânătorii de sclavi, căutătorii de profit rapid și oamenii politici. Acest proces este o ilustrare perfectă a confuziei care domnește în lume. Nu mai există o linie fermă de despărțire între bine și rău. Răul insidios a ajuns să se amestece peste tot. Probabil că este una dintre caracteristicile înaintării răului în istorie: cu toate că binele dospește, se dezvoltă în mod evident, răul își aruncă umbrele sale peste tot, parazitează și pătează binele de fiecare dată și face discernământul o aventură aproape imposibilă. Și din coabitarea binelui cu răul, până la urmă, în istorie crește în mod evident mai ales confuzia: mantia groasă în spatele căreia răul se camuflează.

Temperamentul iute și aspru al lui Rodrigo Mendoza iese în evidență în timpul procesului, atunci când din cuvinte se construiesc eșafodaje iluzorii, care sprijină minciuna. Intră în conflict direct cu Don Cabeza, un proprietar de plantații și de sclavi, prin urmare episcopul îi impune lui Mendoza să își ceară iertare. E o scenă în care se suprapun cel puțin trei planuri: biografic, spiritual și politic. Mendoza este prins în jocul strâns, adesea indiscernabil, al celor trei. De această dată spiritualitatea se aliază cu politica, dar din motive și din unghiuri diferite. Ceea ce rezultă este o ruptură brutală între gest și motivație. Gabriel, Cabeza și Altamirano îi cer lui Mendoza același lucru. Fiecare are propriile rațiuni, propriile motivații, care nu doar că nu se suprapun, dar ajung să fie chiar contradictorii. În umilința lui Mendoza se amestecă ipocrizia, convențiile și smerenia asumată. Același gest are semnificații distincte pentru fiecare dintre cei implicați. Și pentru că vorbim despre planurile suprapuse în care se desfășoară acțiunea filmului și semnificațiile specifice în fiecare dintre aceste planuri, e ilustrativ faptul că, în interesul propriu, Don Cabeza desfășoară forțe retorice impresionante în slujba unei cauze mincinoase, în vreme ce Altamirano vede adevărul, dar este incapabil să acționeze. Îi scrie papei: „Sanctitatea voastră, adesea un chirurg pentru a salva corpul trebuie să amputeze un membru. Dar, cu adevărat, nimic nu m-a pregătit pe mine pentru frumusețea și puterea membrului pe care am venit aici să îl tai”.

Afirmarea principiilor binelui este mereu cu rost, chiar în lipsa victoriilor imediate.

În timpul procesului se vede fragilitatea binelui în planul istoriei concrete. În marșul său în timp, răul înaintează ca un tanc printr-o pădure tânără, ce nu se poate opune decisiv. Lăstarii și puieții nu pot opri tancul. La fel și răul pare a înainta implacabil. Cu toate acestea, firava opoziție, puțina rezistență, în ea însăși, este esențială. Și tot în același proces se izbesc spiritualitatea și profitul, căutarea câștigului cu orice preț care subminează orice aspirații mai înalte. Dar procesul despre care vorbim mai scoate în evidență ceva: răul cu înfățișare legală, crima cu acoperire juridică. În cazul nostru și mai tragic este că întregul proces are un final cunoscut încă de la bun început, iar orice încercare de salvare este lipsită de eficiență, dar nu inutilă. Afirmarea principiilor binelui este mereu cu rost, chiar în lipsa victoriilor imediate.

După ce procesul se încheie, cardinalul Altamirano vrea să viziteze misiunile iezuite. Imaginile care se desfășoară în fața privirii creează senzația unui paradis nealterat de cădere, în care nuditatea nu este sexualizată. Atmosfera este întreținută de muzica eterică a lui Ennio Morricone. În cadrul acesta edenic, arhiepiscopul este frământat de îndoieli. Pentru ca Biserica Roman-Catolică să își păstreze puterea în Europa, trebuie să acționeze autoritar în Amazonia. Se întreabă dacă nu cumva oamenii aceia, Guarani, ar fi preferat ca „marea și vânturile” să nu-i fi adus niciodată pe europeni acolo. Toată scena invită la o privire din perspectiva sacrificiilor făcute pentru câștigul pe care îl aduce cu sine cultura europeană, o cultură vorace atunci când maschează interese economice și culturale.

Zdrobiți, creștinii nu sunt înfrânți. Gândul care se conturează pe măsură ce asiști la distrugere, decădere și haos este tragic: fie că te opui violent, fie că nu, răul poate să fie învins într-un singur fel, pe un singur plan, pe cel personal. Atât Gabriel, cât și Mendoza înving răul și mor.

Încet, șerpuit, răul se descoperă sub chipul parșiv al confuziei întreținute. Altamirano cere indigenilor convertiți să părăsească misiunea, care urma să fie distrusă. Când este refuzat, episcopul tranșează: „Trebuie să învețe să se supună voinței lui Dumnezeu”. Se pot și aici identifica trei planuri: episcopul, Dumnezeu și Biserica (instituția care se exprimă prin episcop). În clipa în care aceste planuri sunt amestecate și încep a se substitui abuziv, se naște neîncrederea, excomunicarea și războiul. De această dată confuzia este însoțită de tragedia unor decizii imposibile, după cum spune cardinalul: „pentru ca ordinul să supraviețuiască, misiunile de aici trebuie sacrificate”. Cu asta filmul se apropie de punctul său culminant, ultima ciocnire majoră, în cadrul căreia e distrus ceea ce au construit amazonienii sub conducerea iezuiților. Decizia unui singur om dezlănțuie iadul în Grădina Edenului. În mijlocul dezastrului se desprinde o scenă de un dramatism rar: în timpul evacuării unei misiuni, pe o ploaie diluviană, câțiva copii sunt așezați în noroi. O metaforă vizuală perfectă a abandonului celor neajutorați, față de care ești responsabil.

Războiul fizic este aici doar fundalul pe care se petrece ultimul mare conflict, organizat în jurul unei întrebări care polarizează: cum poți rămâne fidel, în situații extreme, unui Dumnezeu care este Dragoste?

Rodrigo vrea să renunțe la votul ascultării pentru a face ceea ce îi dictează conștiința forjată în Biserică. Cu alte cuvinte, vrea să renunțe la ascultare pentru putea rămâne monah – ceea ce pare contradictoriu.  Aproape circular, filmul se apropie de final cu un nou conflict între Rodrigo și Gabriel. Fostul soldat alege ofensiva militară, recuperează sabia din noroi. Gabriel rămâne blând până la final, nu renunță la crin pentru sabie și nici nu poate aproba vărsarea de sânge. El și câțiva asemenea lui vor celebra Liturghia și vor merge în procesiune pașnică înspre moarte.

Probabil că este una dintre caracteristicile înaintării răului în istorie: cu toate că binele dospește, se dezvoltă în mod evident, răul își aruncă umbrele sale peste tot, parazitează și pătează binele de fiecare dată și face discernământul o aventură aproape imposibilă. Și din coabitarea binelui cu răul, până la urmă, în istorie crește în mod evident mai ales confuzia: mantia groasă în spatele căreia răul se camuflează.

Când Rodrigo îi cere binecuvântare pentru război, Gabriel nu poate să o ofere. Îi spune: „Dacă ai dreptate, vei avea binecuvântarea lui Dumnezeu” și apoi continuă resemnat și lucid: „Dacă nu ai dreptate, binecuvântarea mea nu va însemna oricum nimic”. Cele două căi sunt contradictorii, dar sacrificiul de sine le duce până la urmă în același loc (fapt ce nu înseamnă totuși, că nu există o ierarhie a lor). Lupta fără sorți de izbândă are ceva eroic, triumfal în ea. Tragedia, agonia încetează în clipa în care decizia cea bună a fost luată.

Înaintea asaltului final asupra misiunii, unul dintre soldați vorbește în numele tuturor: „Niciunul din noi nu vrea să facă asta”. Se aude acum vocea conștiinței în fața zuruitului asurzitor al mașinăriei de război. Și planurile se suprapun din nou, de această dată fără să se amestece și să se confunde. Muzica angelică răsună peste imaginile distrugerii finale a misiunii. Procesiunea liturgică a lui Gabriel și desfășurarea forțelor de război: o mică apocalipsă în act. Crucea înfruntă armele. Gabriel este ucis. Altcineva ridică Crucea și o duce mai departe în mijlocul ruinelor. Zdrobiți, creștinii nu sunt înfrânți. Gândul care se conturează pe măsură ce asiști la distrugere, decădere și haos este tragic: fie că te opui violent, fie că nu, răul poate să fie învins într-un singur fel, pe un singur plan, pe cel personal. Atât Gabriel, cât și Mendoza înving răul și mor. Iar răul își continuă marșul istoric până la sfârșitul timpului, atunci când grâul se va separa de neghină.

Cabeza, în fața cardinalului Altamirano, subliniază, din nou, legitimitatea distrugerii. Răul vrea cu orice chip să pervertească bunul-simț și să păstreze o față onorabilă și aparența de legalitate; răul care vrea cu orice preț să nu fie numit ca atare. Portughezul Hontar încearcă să se scuze: „Trebuie să lucrăm în lume, lumea este așa”. Fost iezuit, cardinalul îi spune: „Nu, señor Hontar. Așa am făcut noi lumea. Așa am făcut-o eu”. Și dintr-odată perspectiva se schimbă pentru că ni se descoperă conștiința relevanței globale a acțiunilor noastre. Până la urmă suntem, fiecare dintre noi, vinovați pentru dezastrul cosmic în care înotăm. Din nou, conflictul dintre bine și rău își găsește soluție la nivel personal.

Filmul se încheie cu câteva imagini care se compun ca într-un puzzle: un copil într-o biserică arsă, o vioară spartă ce plutește pe un râu deasupra unui sfeșnic scufundat. Un grup de copii iau vioara, se urcă într-o barcă și merg mai departe. Monoxila fragilă în care vâslesc copiii este o arcă a lui Noe, care, încă o dată salvează speranța. „Lumina luminează în întuneric, iar întunericul nu a biruit-o” (In 1,5).

(Imagine: decupaj din film. Sursa: IMBD)

[1] The Mission (1986), regizor: Roland Joffé, scenariul: Robert Bolt, în distribuție: Robert De Niro, Jeremy Irons, Ray McAnally, coloana sonoră Ennio Moriconne.

[2] https://www.theguardian.com/film/2009/jul/30/reel-history-the-mission-deniro

[3] Filmul este o ficțiune istorică, dar numeroase elemente sunt conforme cu realitatea din acel spațiu. Despre demografia zonei și influența misiunilor iezuite vezi: Robert H. Jackson, Demographic Change and Ethnic Survival among the Sedentary Populations on the Jesuit Mission Frontiers of Spanish South America, 1609-1803: The Formation and Persistence of Mission Communities in a Comparative Context (European expansion and indigenous response volume 16), Brill, Leiden, 2015.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Avatar

Lasa un comentariu