The Social Dilemma (2020). Genul programului: film fantasy cu IT-iști neprihăniți

4614
1
Distribuie:

Acum nici trei săptămâni, Netflix a lansat The Social Dilemma – anunțat cu surle și trâmbițe a fi documentarul anului, un must-see, o producție care va schimba fața internetului etc. Subiectul e incitant: social media dezvăluite din interior de câțiva experți de top care, după ce au lucrat ani buni pentru Google, Facebook-Whatsapp, Instagram, Pinterest etc. (= cam toate aplicațiile pe care ți le-ai instalat pentru că toată lumea le are) și-au dat seama că ceea ce fac parcă nu prea e bine, și-au pus cenușă în cap și au început să șoptească din secretele bine păzite ale industriei. De exemplu, ne povestesc cum au construit algoritmii acestor platforme cu scopul explicit de a da dependență, cum social media degradează sănătatea mintală a adolescenților și contribuie la creșterea numărului de sinucideri, cum fiecare clic, like și swipe dizolvă încet societatea, dar crește marja de profit a companiilor, cum sunt afectate democrațiile prin supravegherea digitală, cum se răspândește fake-news-ul mai repede decât covid-ul etc.

Subiectul e incitant: social media dezvăluite din interior de câțiva experți de top care, după ce au lucrat ani buni pentru Google, Facebook-Whatsapp, Instagram, Pinterest etc. și-au dat seama că ceea ce fac parcă nu prea e bine, și-au pus cenușă în cap și au început să șoptească din secretele bine păzite ale industriei.

Din acest punct de vedere, filmul trebuie văzut mai ales de către cei complet inocenți, de tinerii cărora li s-a aruncat în brațe smartphone-ul fără nici cea mai mică suspiciune că acesta ar putea fi un măr otrăvit, și de naivii absoluți de orice vârstă care încă mai cred că toate aceste platforme sunt doar niște simple instrumente de comunicare, „care aduc oamenii mai aproape”, „care fac lumea mai bună” ș.a.m.d. (aici se poate continua cam cu orice prostioară care sună progresist-optimist). Însă, pentru cei care nu cred că Spiderman va salva omenirea și care au folosit internetul și la altceva decât la căutat „poze haioase cu pisici” (sau „poze cu pisici haioase”, merge și așa), The Social Dilemma nu aduce nimic nou.

Sper să nu fiu înțeles greșit și sper ca textul de față să nu fie luat drept un exercițiu de căutat noduri în papură. Dacă – deși mă îndoiesc – în urma acestui film, câțiva oameni vor începe să-și pună întrebări cu privire la tehnologia zilelor noastre, își vor închide conturile de social media și vor reuși să-și stăpânească dependența de internet, e foarte bine. E grozav dacă începem să ne punem întrebări, dar acesta e doar începutul inteligenței (naturale, nu – ehem! – artificiale). Abia după aceea urmează greul: să ne rafinăm întrebările, să le formulăm corect și să le găsim răspunsurile – iar răspunsurile lor, altminteri imperios necesare, se găsesc mai greu decât un cercel pierdut în nisip și, chiar când se găsesc, nu pot fi livrate mură-n gură într-un documentar de o oră jumătate.

Știu că sună puțin bizar, dar creatorii de tehnologie din film nu par să priceapă ceea au creat.

În prezentarea oficială de pe Netflix, The Social Dilemma e descris ca fiind un „semnal de alarmă”. Perfect de acord. Dar alarma, de exemplu alarma anti-incendiu, face un singur lucru: te anunță că ceva a luat foc. Ce nu face alarma? Restul: nu îți explică nici unde e focul, nici cine sau ce l-a provocat, nici chimia focului, nici regulile de urmat pentru evitarea incendiilor, și nici cum să îl stingi. Astfel că, dacă rămânem doar cu alarma trasă de oamenii din documentar, vom rămâne la fel de ignoranți, de opaci și de vulnerabili ca și până acum. Ca să nu cădem pradă behemotului digital, e nevoie de mult mai mult decât atât.

…E ceva putred în Silicon Valley

Prima dilemă cu privire la The Social Dilemma ar putea fi aceasta: cine sunt, de fapt, protagoniștii filmului? Creatorii de tehnologie, inginerii digitali, geek-șii, maeștri ai codurilor. În jurul lor se centrează întregul discurs, de la ei se așteaptă ceva. Una dintre ideile implicite ale documentarului este aceea că ei, experții care au creat aceste tehnologii, sunt cei mai în măsură să le și corecteze – cu alte cuvinte, soluțiile ar trebui să vină tot de la aceiași profesioniști care au creat problemele[1]. Ei nu trebuie decât să se decidă să ajusteze uneltele pe care le-au creat, să le direcționeze în sfârșit către bine și, ta-daaaam!, lumea va reveni la normal. Miliardelor de utilizatori, am greșit, scuze, uite, cei care nu v-ați sinucis între timp, noi am vrea să vă oferim un Youtube mai doldora de cultură decât Biblioteca Central Universitară și un Instagram pe care să-l folosească și Dostoievski.

Ideea aceasta, deși pare de bun-simț, ar presupune ca:

#1. Creatorii de tehnologie să fi înțeles corect și complet efectele a ceea ce au creat.

#2. Tehnologiile lansate de ei să poată fi înțelese corect și complet – cu alte cuvinte, să fie doar „instrumente”, care pot fi direcționate în direcția bună, așa cum – se spune – un cuțit poate fi folosit pentru a ucide sau pentru a tăia o felie de pâine (presupunând, desigur, că pâinea nu e deja feliată). Astfel, tehnologia fiind complet inteligibilă și reversibilă, putem spera într-un UNDO global și o lume mai puțin poluată digital.

Să le luăm pe rând, în contextul documentarului cu dilematici sociali.

#1

Cultura noastră acordă Specialiștilor un statut simbolic privilegiat. Le acordăm acest statut pentru că noi credem că acesta este tipul de om care înțelege cel mai bine o problemă și îi găsește rezolvarea în cel mai eficient mod posibil. Specialistul e o minte bine antrenată, lucidă, rațională, care nu se pierde nici în emoții, nici în concepte difuze. El vede, înțelege, aplică și rezolvă eficient – fie că este instalator, electrician, nefrolog, expert în educație sau inginer. Sau… inginer social.

Filmul trebuie văzut mai ales de către cei complet inocenți, de tinerii cărora li s-a aruncat în brațe smartphone-ul fără nici cea mai mică suspiciune că acesta ar putea fi un măr otrăvit, și de naivii absoluți de orice vârstă care încă mai cred că toate aceste platforme sunt doar niște simple instrumente de comunicare.

Or, The Social Dilemma ne prezintă un alt chip al Specialistului. Știu că sună puțin bizar, dar creatorii de tehnologie din film nu par să priceapă ceea au creat. Sunt doar niște oameni care explică rafinamentul, precizia și eficiența diabolice la care au ajuns și care au înțeles că e ceva putred în Silicon Valley. Ce anume însă, nu e prea clar, nici pentru ei, nici pentru noi.

Specialiștii din documentar, departe de a fi niște minți lucide, par bulversați, copleșiți de sentimente, indeciși în privința soluțiilor, și complet nesiguri în privința naturii muncii lor. Când auzi fraze de genul: „după ce le eliberezi, aceste lucruri capătă o viață a lor” (‘2) sau „construiești mașina, și apoi mașina se transformă singură” (’48), te întrebi dacă te uiți la un film despre internet sau despre magie. Nu e nicio glumă aici, în film se vorbește la propriu despre „vrajă”, despre fascinație, ba chiar despre iluzionism, al cărui mod de operare a fost transpus în tehnologie (’23). Și peste toate acestea, încă din minutul 2 al documentarului, ni se spune, cu o candoare de pre-puber:

Simțeam că [social media] e o forță în numele binelui. Acum nu mai simt asta.” (‘2)

Așadar, Specialiștii, insiderii, cei de la care omenirea așteaptă rezolvarea, lucrează pentru că simt, nu pentru că știu. Emoția, nu rațiunea rece, e cea care îi ghidează. Atunci au simțit că e bine. După aceea au simțit că nu e bine. Poate într-o bună zi vor simți că e bine să umplem cerul de sateliți. Dar apoi poate n-o să mai simtă asta. Poate într-o altă bună zi vor simți că mâncarea sub formă de nano-pastile va scăpa omenirea de foamete. Dar apoi poate o să le treacă. Poate că într-o altă bună zi vor simți că e nevoie de și mai mult control asupra oamenilor. Și asta s-ar putea să nu mai simtă la un moment dat, atunci s-ar putea să fie deja târziu.

Așadar, Specialiștii, insiderii, cei de la care omenirea așteaptă rezolvarea, lucrează pentru că simt, nu pentru că știu. Emoția, nu rațiunea rece, e cea care îi ghidează.

Pentru contrast, haideți să ne gândim la un alt gen de specialist – farmaciștii. Vă puteți închipui un farmacist care vă întinde zâmbitor un furazolidon, spunându-vă: „Simt că asta vă va face bine la hernie”? Sigur că nu. Pentru că știm cu toții că farmaciștii studiază 5 ani pentru a învăța un singur lucru: modul în care produsul lor (medicamentul) interacționează cu mediul (corpul uman) – inclusiv recomandări, inclusiv contraindicații, inclusiv efecte adverse. Farmacistului nu îi este permis să îți dea un antiemetic când ai migrene și nici să testeze pe tine un nou antipsihotic: „uitați, luați-l pe ăsta și dacă simțiți cumva că vă transformați în flamingo, înseamnă… că nu e bun. Zburați cu grijă înapoi la noi și vă dăm altceva”. Nu mai e necesar să adaug că orice greșeală atrage responsabilitatea directă a farmacistului, putând fi acuzat de malpraxis și exclus din profesie.

Niciuna din caracteristicile specialistului farmacist nu se aplică specialistului în social media. Pentru a fi un bun farmacist, trebuie să înveți strașnic 5 ani și, după aceea, un întreg sistem socio-profesional te limitează în a nu face prostii. Pentru a fi un bun specialist în social-media, o poți rezolva doar cu muncă, talent și idei inovatoare. Și microdosing[2].

Nu rămân, deci, decât două variante: ori protagoniștii din The Social Dilemma nu pot fi numiți „specialiști” – ceea ce bineînțeles că nu poate fi adevărat; ori, în fapt, „sunt doar oameni, ca noi” – vulnerabili, naivi, supuși greșelilor, coruptibili – caz în care încrederea suverană cu care îi învestim este complet nejustificată.

Rămâne să ne întrebăm de ce am lăsat, de ce ne lăsăm cu atâta seninătate viitorul pe mâna unor oameni:

  • care (așa cum ei înșiși recunosc) deși de-structurează lumea cu o forță mai mare decât a oricărui imperiu din istorie, nu-și stăpânesc de fapt domeniul de activitate;
  • care nu pot fi trași la răspundere, pentru că activitatea lor e de natură să creeze forme culturale noi, extrem de complexe, care scapă cutumelor și legilor, impunându-și propriile norme operaționale;
  • pentru care nu există malpraxis, ci doar experimente nereușite;
  • care nu își stăpânesc propriul produs și nici nu-i pot prevedea efectele?

Ce este social media? Depinde pe cine întrebi.

Nu sunt sigur că aceasta e cea mai bună explicație, dar un răspuns ar fi: poate pentru că orice Specialist vine la pachet cu un spațiu sacru care trebuie respectat. Nu oricine intră oricum în laboratorul farmaceutic, nici în sala de operații, nici în cabina pilotului de avion, nici în sala motoarelor unui vapor. Toate acestea au funcția de altare profesionale în care laicii nu au acces. Care e spațiul sacru al specialiștilor IT? Întrebarea e complicată, pentru că spațiul virtual are prostul obicei de a nu avea limite, implicit nu se poate trage o linie clară între specialiști și laici, precum în spațiul real. Pe de altă parte, mesajul subtil al documentarului este că întregul „spațiu virtual” e teritoriul exclusiv al IT-iștilor care l-au creat, singurii în măsură să-l îmbunătățească, rolul utilizatorului fiind pasiv. Cred că putem numi asta o modalitate subtilă de a păstra controlul asupra dezbaterii cu privire la critica tehnologiei, împărțită între „foști angajați ai Google și actuali angajați ai Google”, așa cum sesizează atent un critic cultural american.[3]

Aproape am pierdut controlul asupra acestor sisteme” (’48) e una din replicile tari ale filmului, spusă de un specialist IT care nu mai „simte” că direcția e cea bună. Așa este, e o afirmație neliniștitoare, dar vă rog, calmați-vă, se poate și mai rău – dacă, de fapt, acești oameni nu au avut niciodată controlul? Ceea ce ne duce la a doua parte a dilemei: „instrumentalitatea” tehnologiei.

#2

Un profesor bun mi-a spus cândva că ar exista vreo sută de definiții ale termenului de „cultură”. Cred că a exagerat. În sensul că sunt mai multe. E cert că nu vom ști niciodată să definim complet cuvinte precum „cultură”, „civilizație”, „om”, pentru că definiția presupune a fi în afara fenomenului de definit. Deci nu putem ști exact ce este o cultură pentru că suntem cu toții ființe culturale și nu putem ști exact ce este acela „om” pentru că suntem oameni și, cum se spune, asta ne ocupă tot timpul. Astfel, peste orice încercare de a defini asemenea termeni se depune imediat praful ambiguității.

Care e definiția modernă a tehnologiei? Simplu spus, tehnologia este o unealtă, un instrument neutru. Sună bine, e ceea ce se cheamă o definiție elegantă, simplă, de bun simț. Problema ei este însăși această simplitate – pentru că reduce totul la aspectul material.

Paradoxal însă, când vine vorba de ceea ce înseamnă termenul de „tehnologie”, cultura (!) noastră nu pare să aibă dileme. Nu contează că viața pământească a omului este de la bun început întrețesută cu tehnica (ceea ce face imposibilă definirea omului în lipsa ei, și invers), nu contează că și celelalte definiții posibile ale tehnologiei sunt și ele marcate de anumite contexte istorice[4], din punctul de vedere al modernilor, definiția pare să fie una și aceeași, constantă, universală, valabilă în toate epocile. Care e definiția modernă a tehnologiei? Simplu spus, tehnologia este o unealtă, un instrument neutru[5] – „un obiect care poate fi judecat în funcție de «utilizarea» sa, independent de utilizator și de context”[6]. Sună bine, e ceea ce se cheamă o definiție elegantă, simplă, de bun simț. Problema ei este însăși această simplitate – pentru că reduce totul la aspectul material.

Nu e locul potrivit aici să dezvoltăm (deja articolul a ajuns la 2000 de cuvinte, până acum era gata aproape jumătate de episod de serial pe Netflix), dar putem schița un exemplu – automobilul. Întrebare: ce este automobilul, conform acestei definiții simple și elegante? Răspuns: un sistem complex de componente conținând: un motor, un tren de rulare, roți, cutie de viteze, volan (nu includem aici și brăduțul parfumat, spânzurat de oglinda retrovizoare). Hai să ne închipuim acum că există un inginer care știe la perfecție fiecare componentă a primului automobil, de la piston până la ultimul șurub, modul în care aceasta este fabricat, și care o poate asambla și dezasambla oricând.

Ce ar putea să ne spună acest inginer acum despre automobil, după mai bine de 100 de ani de istorie de producție de masă? Ne va repeta mecanic (cum altfel?) ceea ce știe – fiecare piesă a mașinii și modul de funcționare, de la piston până la ultimul șurub, aduse la zi. Nu ne va putea spune, însă, nimic despre transformarea culturală adusă de automobil – nimic despre întreaga infrastructură de șosele, benzinării, parcări și restaurante necesare, despre modul în care această infrastructură modifică orașele, nimic despre poluare și nimic despre numărul de victime în accidente auto, nimic despre modul în care mașina devine obiect de statut, nimic despre mitologia publicitară a mașinii, nimic despre cursele de Formula 1 și nimic despre violența din trafic, nimic despre rolul mașinii de diferențiator social, plus încă niște nimic despre modul în care mașina a separat serviciul de domiciliu, plus nimic despre modul în care viteza ne transformă percepția asupra lumii materiale, și, nu în ultimul rând, nimic despre Fast & Furious. Deci ce este automobilul? Îl mai putem oare gândi ca pe un simplu „instrument” / obiect / ansamblu de piese sau e nevoie de o definiție mult mai largă? Depinde pe cine întrebi.

Mesajul subtil al documentarului este că întregul spațiu virtual e teritoriul exclusiv al IT-iștilor care l-au creat, singurii în măsură să-l îmbunătățească, rolul utilizatorului fiind pasiv.

Repetați întrebarea înlocuind automobilul cu „instrumentele” de comunicare. Este cartea doar o stivă de hârtie – materie lemnoasă, prelucrată termic, preparată chimic, tăiată și legată ori lipită? Evident, nu. Este smartphone-ul doar un sistem complex de procesoare, memorie RAM, card de memorie și cameră video? Evident, nu.

Înapoi la documentar. Ce este social media? Depinde pe cine întrebi. Justin Rosenstein, co-inventatorul butonului de Like de la Facebook, răspunde fix precum inginerul auto de mai sus: „Inteligența Artificială e doar o metaforă. În aceste companii, precum Google, există doar săli imense, imense, pline de computere” (’47). Imaginea cu munții de servere care se află în spatele oricărui ecran revine de câteva ori în film și efectul ei este să consolideze această definiție pur materială a social media. Nu sunt decât softuri și computere, atâta tot, ne spun inginerii IT. Iar noi vedem și aprobăm asta, așa cum publicul vede și aprobă că masa magicianului este o masă obișnuită. Însă, dacă în spatele ecranului stau serverele, ce stă în spatele serverelor? Ce viziuni, ce opinii[7], ce ideologii? Ce definiții?

Sigur că există definiții mult mai cuprinzătoare ale tehnologiei. Am putea vorbi despre diferența dintre unealtă, mașină și sistem, și de povestea cultural-istorică a fiecăreia. Am putea vorbi despre tehnologie ca obiect, dar și ca voință, cunoaștere ori activitate. Am putea vorbi despre tehnologie ca metaforă, ca mediu, ca epistemologie etc. Dar toate aceste definiții au câteva dezavantaje majore – nu sunt suficient de confortabile, obligă la reflecție și iau timp. Or, industria are nevoie de concepte operaționale extrem de simple, care să încapă într-un slide de powerpoint, care să poată fi puse imediat în practică și care să nu provoace… dileme. În plus, definiția tehnologiei-ca-instrument mai are un mare avantaj, și acela este politic:

Cred că această definiție este sursa ambiguității filmului. Pe de o parte, experții ne fac să înțelegem că social media pot fi recalibrate și direcționate spre bine (deci sunt niște instrumente neutre), pe de altă parte, admit că există în tehnologie o componentă irațională, pe care ei recunosc că n-o înțeleg și nu o stăpânesc.

Dacă noi, „utilizatorii”, credem că tehnologia este doar un instrument, ne va fi foarte ușor să credem că ea e, în principiu, simplu de reparat/direcționat înspre bine, doar că cei mai în măsură să facă asta sunt cei care cunosc cel mai bine instrumentalitatea ei – adică însăși creatorii ei direcți. Statutul de Specialist al creatorului IT rămâne neatins, accesul în spațiul lor sacru rămâne în continuare restricționat, încrederea că ei vor crea o lume mai bună rămâne nezdruncinată.

Cred că această definiție este sursa ambiguității filmului. Pe de o parte, experții ne fac să înțelegem că social media pot fi recalibrate și direcționate spre bine (deci sunt niște instrumente neutre), pe de altă parte, admit că există în tehnologie o componentă irațională (vrajă, dorință de putere, religie a profitului etc.), pe care ei recunosc că n-o înțeleg și nu o stăpânesc. Pe de o parte, experții ne spun că „putem modifica tehnologiile prin deciziile noastre” (1:27), dar, pe de alta, nu ne spun că orice decizie bună are nevoie de o pregătire intelectuală prealabilă. Pe de o parte, experții ne dau de înțeles că putem face lumea mai bună dacă avem intenții bune, pe de altă parte, pot da, cu zâmbetul pe buze, declarații halucinante ca aceasta: „Atunci când am creat butonul de LIKE, întreaga noastră motivație a fost următoarea – cum putem împrăștia pozitivitatea și dragostea în lume? Ideea că adolescenții vor cădea în depresie pentru că nu au suficient de multe LIKE-uri sau că va cauza polarizarea politică nu o puteam întrevedea” (1:22).

Cum am putea aborda o criză existențială printr-o înțelegere pur materialistă a tehnologiei?

Experții ne spun că „tehnologia este un pericol existențial” (1:15). De acord, deși nu știu dacă prin „existențial” înțelegem cu toții același lucru. Dar, de principiu, cum am putea aborda o criză existențială printr-o înțelegere pur materialistă a tehnologiei? Experții ne propun să facem cu toții „lumea mai bună” – cu alte cuvinte, să reparăm dezastrul cauzat de mentalitatea globală prin… mentalitate globală. Să revoluționăm sistemul, dar să nu uităm că tehnologia e „magic, amazing” (1:28). Și să le acordăm tot lor, experților, șansa, meritul și privilegiul de a rezolva lucrurile.

În cel mai bun caz, The Social Dilemma ne prezintă o serie de ucenici-vrăjitori care știu totul despre uneltele pe care le-au creat. Mai puțin faptul că ceea ce au creat nu sunt unelte. Și e greu să numim asta ca fiind „cel mai bun caz”. Se vede din soluțiile care ni se propun, la final de film.

Aveți probleme cu soluțiile noastre?

„Tinkering with the apparatus to make it more humane does not go far enough if the apparatus itself is intrinsically inhumane.” – L. M. Sacasas

După primele zeci de minute, te uiți la The Social Dilemma și ai senzația că vezi niște copii care s-au jucat cu mingea pe lângă cea mai frumoasă și mai veche vază chinezească din cel mai fin porțelan, au făcut-o țăndări, cea mai mare parte dintre vinovați au rupt-o la fugă și s-au ascuns prin tufișuri și au rămas să dea socoteală doar ăia, cei mai fraieri, care îngaimă printre lacrimi: „o să o lipiiim, promitem că o să o lipiiiim”, fără să intuiască faptul că vaza însemna mult, cu mult mai mult decât un obiect din porțelan.

Finalul filmului m-a lăsat cu sentimentul dezamăgitor că experții din Silicon Valley au cam același tip de soluții precum primarul din Valea Dealului – să se reglementeze, să se ia măsuri, să se facă cumva să fie bine pentru toată lumea.

Soluțiile din documentar sunt și ele modelate de această definiție reducționistă, material-instrumentală. Harris, precum inginerul auto despre care am vorbit mai sus, ne propune să învățăm „how it works”, nu „what exactly is this”. Și până atunci să luăm câteva măsuri (tot tehnice, în esență): renunțarea la notificări, refuzul de a merge după recomandările Youtube, folosirea altui motor de căutare decât Google, instalarea de aplicații de contorizare a timpului petrecut în ecran etc. Nu spun că ele nu pot fi folositoare pentru reducerea tehnodependenței, dar, privite în ansamblu, au ceva din înduioșătoarea inutilitate de a șterge de praf cu pămătuful ruinele unei oraș abia lovit de bomba nucleară.

La fel de falimentare îmi par și soluțiile de tip politic[8] – unii dintre protagoniști ne spun că soluția e să ne aliem, să ne coagulăm într-o „voință colectivă”, ceea ce sună minunat, dar ce coerență poate avea voința colectivă, dacă ea nu este bazată pe o cunoaștere mai generală a fenomenului, pe un minim consens intelectual? Și cum să facem ca voința colectivă să aibă rezultate? Să protestăm în fața sediului Google, să-i bombardăm cu meme și hashtag-uri, să le otrăvim fântânile și să le ardem pădurile? Alții propun legiferarea mai strictă și impunerea de noi taxe marilor platforme – ceea ce sună bine, dar omite faptul că motorul progresului este considerat a fi tehnologia, nu domnia legii, astfel că, pe termen mediu și lung, schimbările aduse de tehnologie au toate șansele să modifice societatea astfel încât ea însăși își va adapta teoria și practica juridică la noile cerințe, și nu invers. Mai mult, tehnologia poate crea zone de vid legislativ (vezi cazurile clasice ale Airbnb și Uber). În plus, pe lângă viteza uriașă de inovare tehnică, legea ține pasul la fel de bine precum un judecător în robă concurând cu un hipster pe trotineta electrică. Cu judecătorul alergând cu brațele pline cu dosare.

Finalul filmului m-a lăsat cu sentimentul dezamăgitor că experții din Silicon Valley au cam același tip de soluții precum primarul din Valea Dealului – să se reglementeze, să se ia măsuri, să se facă cumva să fie bine pentru toată lumea.

The Cultural Dilemma

Unde este manualul Tehnologiei-cu-T-mare, adică acelui Mare Ceva fără de care lumea de azi nu ar putea exista, al acelui Mare Ceva care ne formează imaginația și ne livrează speranțele, al acelui Mare Ceva care se confundă cu însuși progresul? Nu există!

Știți ce e foarte interesant la lumea de azi? Că orice produs tehnologic vine însoțit de un manual din care aflăm toate detaliile necesare despre cum se folosește și cum nu se folosește produsul respectiv – că râșnița de cafea nu trebuie folosită de mai mult de 1 minut în continuu, fără pauză de răcire (eu am ars vreo două fiindcă am ignorat avertismentul), că nu e bine să umbli prin spatele frigiderului fără să-l fi scos din priză în prealabil și, pentru țări mai lipsite de simțul umorului, că nu e recomandat să usuci hamsterul în cuptorul cu microunde. Cu alte cuvinte, utilizarea oricărui produs tehnologic este condiționată de cunoașterea sa prin sfaturile din manual. Dar unde este manualul Tehnologiei-cu-T-mare, adică acelui Mare Ceva fără de care lumea de azi nu ar putea exista, al acelui Mare Ceva care ne formează imaginația și ne livrează speranțele, al acelui Mare Ceva care se confundă cu însuși progresul? Nu există! Tehnologia-cu-T-mare, Sistemul, Marea Rețea Globală în care ne întrepătrundem, oameni și lucruri, nu are nici un manual, nici o instrucțiune, nici un „safety warning”. Just plug and play.

Vestea bună este că s-au scris suficient de multe cărți despre tehnologie-ca-altceva-decât-doar-obiecte, din suficient de multe abordări, încât să putem alcătui un fel de manual de utilizare, un fel de canon de lectură critică. Vestea proastă e că cei care creează tehnologia nu le-au citit. Vestea bună e că încă le mai putem citi noi.

Dacă specialiștii din The Social Dilemma și colegii lor ar fi trecut prin acest canon de lectură așa cum farmacistul trebuie să treacă printr-o întreagă programă universitară, poate le-ar fi fost mult mai ușor să identifice mai limpede „the social dilemma”, ba chiar ar fi ajuns să nu o creeze. Ar fi fost greu, desigur (nici farmacistului nu îi e ușor), dar poate că nu ar fi creat acești „Frankensteini digitali care transformă lumea după chipul lor” (1:19).

Mi-ar fi plăcut ca, dincolo de recomandarea de a închide notificările, The Social Dilemma să facă apel la cunoaștere, oricât de mic și oricât de ridicol ar fi dat „pe sticlă”:

Hei, tineigiărșilor, vă furăm anual aproape 3000[9] ore din viață. De ce nu le folosiți mai bine să citiți cărți fundamentale, începând cu cele ale lui George Orwell, Aldous Huxley și Ray Bradbury? Vă vor pune în gardă pentru toată viața și veți fi mult mai greu de prins în năvodul digital.

Hei, băieții de la IT, înainte de a scrie următorul cod care va revoluționa lumea, ce-ar fi dacă v-ați rupe din timpul vostru de gaming ca să citiți psihologi ca Robert Romanyshyn, Phillip Zimbardo sau Mihaly Csikszentmihaly sau scriitori talentați precum Brett Robinson, Nicholas Carr, Doug Hill?

Hei, adulții care se simt rămași în urmă cu vremurile, vă sfătuim să vă faceți un update tipografic cu cărțile sclipitoare ale lui Neil Postman, Carl Mitcham, Sherry Turkle, Langdon Winner. Vreți să get outside the box? Încercați filosofi inclasabili precum Jean Baudrillard, Paul Virilio, Guy Debord.

Și nu doar autori contemporani, ci care au trăit și gândit în afara matricei noastre culturale[10]. Ce ziceți de clasici precum Lewis Mumford, Walter Ong, Jacques Ellul. Want more? Mergi la categoria grea, sigur nu vei mai avea timp și de Netflix cu Martin Heidegger sau Günther Anders.”[11]

Dar ei nu spun asta. Poate că știu și nu vor să ne spună, ceea ce rău. Sau, mai probabil, pentru că nu știu, ceea ce e și mai rău – căci asta ar înseamnă că ei sunt deja produsul acelei matrice pe care o invocă, și implicit și soluțiile lor sunt supuse aceleiași gândiri impuse de matrice[12]. Dar, în ciuda acestei perspective optimist-naive, glazurate cu intenții bune, nu putem da UNDO, pentru că nu poți de-inventa ce s-a inventat deja, iar lumea nu e un telefon pe care să-l resetezi cu setările din fabrică după ce l-ai umplut de viruși.

Problema este că suntem în mijlocul problemei și că nu intuim că, pentru a o putea cuprinde, trebuie să ne detașăm de ea, să ne creăm un mediu diferit cu care problema să contrasteze, să o punem în lumina altor definiții și a altor perspective.

What is the problem?” se întreabă îngrijorat Tristan Harris, ex-Google. Problema este că suntem în mijlocul problemei și că nu intuim că, pentru a o putea cuprinde, trebuie să ne detașăm de ea, să ne creăm un mediu diferit cu care problema să contrasteze, să o punem în lumina altor definiții și a altor perspective. Ieșirea din matrice nu se poate face altfel decât accesând un alt mediu decât al matricei, cu o altă alcătuire – un mediu în care informația se transmite în cu totul alt mod, coerent, neabuziv, neagresiv, fără posibilitatea de a da dependență și fără reclame. Nu cunosc alt mediu mai bun decât cartea.

Realizez că sună utopic – nu am speranța că vom fi toți doctori honoris causa în filosofia tehnologiei, nu am nici dramul de speranță ca măcar liceele și facultățile să includă educația tehnologică drept materie obligatorie (apropo, a învăța să faci un document Word și să trimiți un e-mail nu se poate numi educație, ci cel mult „instructaj tehnologic”). Scopul acestui îndemn spre lectură și reflecție este unul singur, în fapt: să învățăm să punem întrebările bune și salvatoare. Aceste întrebări ne pot da puterea de a refuza seducția digitalului, de a fi sceptici cu toate ultraofertele ultratehnologiei, de a scăpa de acest „tunnel vision” care se dovedește a fi dezastruos, și puterea de a spune nu fără regrete, în cunoștință de cauză. Aceste întrebări nu pot fi articulate de o minte înecată cu imagini, plutind inertă prin oceanul digital, ci de una bine antrenată pe cărările tonice ale cărții.

În lipsa acestor întrebări bune și salvatoare, o întreagă industrie – care a exploatat la maxim vulnerabilitățile noastre – ne va cere să îi acordăm în continuare încrederea noastră în vreme ce își concepe viitoarele strategii de adicție. Ne va cere încrederea și i-o vom acorda, recunoscând că noi nu știm mai mult.

În lipsa acestor întrebări bune și salvatoare, ucenicii-vrăjitori din Silicon Valley și de aiurea – care au deschis cutia Pandorei – ne vor cere ca speranța rămasă pe fundul cutiei să fie monopolizată tot de ei. Ne vor cere speranța și le-o vom da, recunoscând că noi nu putem mai mult.

… This documentary contains cookies. Do you accept cookies?

 

[1] Nu e prima producție de succes recentă în care speranța vine de la specialiști, mini-seria Chernobyl (HBO, 2019) propune același mesaj, după cum sesizează Teofil Stanciu aici.

[2] Și nu doar din cauza halucinogenelor care fac de mult timp parte din cultura Silicon Valley – https://www.nytimes.com/2018/08/23/opinion/elon-musk-burning-man-drugs-lsd.html

[3]https://librarianshipwreck.wordpress.com/2018/02/13/be-wary-of-silicon-valleys-guilty-conscience-on-the-center-for-humane-technology/

[4] Pentru cei interesați, profesorul Eric Schatzberg și-a pierdut câțiva ani buni să scrie o carte despre asta (normal, cartea lui a ieșit și ea ambiguă).

[5] Vezi aici o încercare de demontare a ideii de neutralitate tehnologică, aparținând subsemnatului.

[6] Carl Mitcham, Thinking through Technology. The Path between Engineering and Philosophy, University of Chicago Press, p. 226

[7] În film, Cathy O’Neil spune inspirat la un moment dat: „Algoritmii sunt opinii încastrate în cod”.

[8] A doua jumătate a filmului vorbește despre modul în care fake-news-ul influențează politica, prilej pentru realizatori de a ilustra subtil acest aspect prin niște cadre cu Donald Trump, manifestanți anti-vaccin și contestatari ai măsurilor de carantină anti-Covid19.

[9]  https://civilian.com/teen-media-consumption-trends-in-2019/

[10] „Dacă citim doar sursele contemporane referitoare la tehnologie, e foarte puțin probabil să depășim marele nostru obstacol: anume că gândirea noastră este deja formată de chiar fenomenele pe care încercăm să le înțelegem”. – L.M. Sacasas, Twitter, 20 noiembrie 2017

[11] Prea mult din prima? Atunci poate un bun început ar fi ceva documentare video, dar mai puțin mainstream – conferința „The Seven Vices of Virtual Life” a lui Read Schuchardt de la București (cu o introducere plină de „ăăă”-uri, a subsemnatului), documentarul The Brave New Digital World, al lui Jeff Einstein, The Century of the Self, al lui Adam Curtis, sau pentru cei cu inima tare, Technocalyps, al lui Frank Theys.

[12] „Tehnologia modernă, în sensul cel mai larg în care putem să ne imaginăm acest fenomen (…) este formativă. […] Modul în care înțelegem omul este deja condiționat de mediul nostru tehnologic”. – L.M. Sacasas, https://thefrailestthing.com/2018/03/11/why-we-cant-have-humane-technology/

 

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Silviu Man

1 comentariu

Lasa un comentariu