Totul despre tăcere
Pe fondul aglomerării actuale a pieței de carte, volumul Cardinalului Sarah[1] reprezintă un fenomen. Chiar de la apariție, a atras imediat atenția: poate pentru că autorul este un prelat african (un tip de personaj mai puțin întâlnit la noi și, deci, purtând o anume aură de mister) ori poate datorită forței de impact a titlului scurt, compus din două cuvinte cu greutate: Puterea tăcerii, care cheamă imediat în joc două realități cu miză mare. Prima, puterea, ne fascinează pe toți. A doua, tăcerea, întreține cu imaginarul colectiv o relație mai subtilă. Înțeleasă ca pace, odihnă, triumf peste vacarmul luptei, ori pur și simplu ca spațiu de meditație, tăcerea este și ea un bun de râvnit, o valoare pozitivă. În cealaltă accepție însă, aceea de mutism impus, de interdicție a exprimării sub constrângerea unui regim totalitar, tăcerea apare ca o înfrângere. Dar, paradoxal, chiar și această față negativă a tăcerii ne atrage. Ea oferă un cadru în care ne regăsim cu toții: de câte ori o împrejurare sau alta – politică, profesională sau pur domestică – nu ne-a silit oare să păstrăm o tăcere absurdă și umilitoare?… Dar iată că titlul menționat aduce o speranță: până și tăcerea îndurată strângând din dinți poartă în sine o forță.
Titlul menționat aduce o speranță: până și tăcerea îndurată strângând din dinți poartă în sine o forță.
Este însă necesar să trecem dincolo de această primă imagine de suprafață – fie ea și validă – pe care o creează un titlu de impact și portretul unui cardinal negru pe copertă. Parcurgând cartea, descoperim că subiectul real nu este tăcerea în sine, ci Dumnezeu. El ni se revelează atunci când reducem la tăcere zgomotele lumii din afară; pe El îl putem urma și sluji când impunem tăcere mișcărilor pasionale dinăuntrul nostru; în fine, de El ne vom bucura când vom intra pe vecie în „tăcerea paradisului” – cum o numește plastic autorul –, iar sintagma le poate părea curioasă celor obișnuiți cu o imagine a raiului unde heruvimii și serafimii cântă fără încetare, însă din paginile cărții cititorul va afla că tăcerea nu e doar de un singur fel (adică stagnare și gol), ci poate fi și dinamică, însuflețită, melodioasă, atunci când este străbătură de suflul harului divin.
Cartea se deschide cu o prefață semnată de Papa Emerit Benedict al XVI-lea și o introducere a vaticanistului Nicolas Diat[2], urmate de cinci capitole corespunzând tot atâtor unghiuri din care tăcerea ne poate conduce la Dumnezeu: tăcerea inimii într-o lume a haosului (Cap. I, Tăcerea împotriva zgomotului lumii); tăcerea lui Dumnezeu care ni se adresează în meditație și rugăciune (Cap. II, Dumnezeu nu vorbește, dar vocea sa este distinctă); tăcerea ca spațiu liturgic (Cap. III, Tăcerea, misterul și sacrul); tăcerea în situațiile de nedreptate (Cap. IV, Tăcerea lui Dumnezeu în fața dezlănțuirii răului) și, în fine, tăcerea asumată ca via maestra către sine, către Dumnezeu și către ceilalți.
Meritul cărții este de a trage atenția asupra unui aspect pe care riscăm tot mai mult să îl pierdem din vedere: reculegerea, ordinea interioară, în gânduri, în emoții și decizii, în atitudinile fundamentale.
„Ce înseamnă să percepi tăcerea lui Isus și să-l recunoști prin rămânerea sa în tăcere? Din Evanghelii știm că Isus a trăit mereu nopțile singur, «pe munte», ca să se roage, în dialog cu Tatăl” – spune Papa Benedict al XVI-lea în cuvântul de deschidere (p. 11), salutând noua carte a Cardinalului Sarah. Papa emerit vede în lucrarea prefectului Congregației pentru Cultul Divin și un îndrumar ce vine din partea unui „maestru al spiritului care învață plecând de la rămânerea profundă în tăcere împreună cu Domnul, plecând de la unirea profundă cu el, și, astfel, are cu adevărat ceva de spus fiecăruia din noi” (p.13). Mai adaugă Papa emerit că „trebuie să fim recunoscători Papei Francisc că a pus un astfel de maestru al spiritului în fruntea congregației care este responsabilă cu celebrarea liturghiei” (p. 13).
Explicând în introducere geneza lucrării, Nicolas Diat – interlocutorul Cardinalului pe tot parcursul cărții – profită de prilej pentru a descrie în culori magnifice atmosfera unei mănăstiri „cartuziene” (certozine?), întruchipare cvasi milenară a „visului de solitudine și tăcere a sfântului Bruno”, unde „umbrele fugitive ale secolului” permit trecerea „de la furtuna acestei lumi la odihna liniștită și sigură a portului” (p. 19).
Fiecare capitol aduce o nouă dezvoltare a ideii enunțate in nuce deja de la titlu. Nu vom face aici un rezumat: ar fi aproape păcat să restrângem astfel întreaga bogăție de idei și erudiția referințelor constante care ne poartă de la Părinții Bisericii la Kirkegaard, de la Geneză la Ioan Paul al II-lea și Maica Tereza de Calcutta, trecând practic prin întreaga istorie a Bisericii. Vom da însă câteva citate alese mai mult sau mai puțin aleatoriu, astfel încât cititorul să-și poată face o idee despre tonul și obiectivele cărții:
„Fără zgomot, omul postmodern cade într-o neliniște surdă și lancinantă. Este obișnuit cu un zgomot de fond permanent, care îl îmbolnăvește [anesteziază? – n.n.] și îl liniștește. Fără zgomot, omul este agitat, febril, pierdut. Zgomotul îl securizează, ca un drog de care a devenit dependent. Cu aparența sa de sărbătoare, zgomotul este un turbion care te determină să eviți să te privești în față” (Cap. I, pag. 46).
*****
„Creația însăși este un cuvânt silențios al lui Dumnezeu. Frumusețea fără cuvinte a naturii etalează în fața ochilor noștri numeroasele bogății ale unui Tată care nu încetează să fie prezent printre oameni. Cuvântul divin nu se poate auzi cu urechile prea umane; el este totuși cel mai profund dintre toate cuvintele” (Cap. II, pag. 119).
*****
„Deseori mă întreb dacă tristețea societăților urbane occidentale, pline de atâtea depresii, de sinucideri și de angoase morale, nu provine din pierderea simțului misterului” (Cap. III, pag. 168). Or, „în fața profunzimii misterului lui Dumnezeu, sfântul[3] Augustin scria: «Dacă nu-l poți numi [pe Dumnezeu], ce-ți mai rămâne decât să jubilezi, pentru ca inima ta să se bucure fără cuvinte și ca imensitatea bucuriei tale să cunoască limitele silabelor?» […] Din această experiență bucuroasă a misterului s-a născut cântul sacru. Cântul liturghiilor creștine ar trebui să se îndepărteze de anumite cântece bavarde, pentru a regăsi valoarea contemplativă a cântului călugărilor din Răsărit și din Apus” (Cap. III, pag. 172).
*****
„Când omul îl agresează pe om, reconstrucția este întotdeauna dificilă, lungă și riscantă. Umanitatea este capabilă de un rafinament și de o imaginație fără egal, atunci când face răul. Și totuși, părintele Jacques Mourad, preot catolic sirian, ostatic al Daesh în Siria timp de aproape cinci luni, a putut spune, atunci când a scăpat din infern: «Dumnezeu mi-a dat două lucruri: tăcerea și amabilitatea». Sunt foarte impresionat de aceste cuvinte, atât de sobre și atât de juste” (Cap. IV, pag. 222).
*****
„Apostazia silențioasă despre care vorbea sfântul Ioan Paul al II-lea s-a transformat într-o apostazie militantă” (Cap. V, pag. 277). „De ce lumea postumanistă nu mai vrea să recunoască păcatul? Păcatul nu este o realitate abstractă sau o pată pe haină. El este […] o opoziție față de Dumnezeu. […]. [Însă] cum am putea trăi fără Dumnezeu? Prezența sa în noi este terifiantă, destabilizatoare, dar dătătoare de viață, dulce și aducătoare de pace în același timp. Ea este departe din cauza păcatelor noastre, și aproape, prin îndurarea infinită a lui Dumnezeu. Ea este înspăimântătoare, căci ne arde și ne incendiază ca un foc care ne calcinează, dar ne îmbrățișează tandru, ca un Tată” (pag. 278).
*****
„Este vorba de domesticirea menajeriei care ne locuiește, dacă vrem ca fiarele sale să ne poată lăsa, într-o zi, în tăcere” (pag. 279). „Dar esențialul este oferit de Dumnezeu. Lucrăm o parte [în parte? – n.n.] a grădinii, dar Dumnezeu oferă germinația” (pag. 280).
La finalul a trei sute de pagini pe tema tăcerii, scrise într-un stil cursiv și convingător, autorul conchide totuși într-o manieră deconcertantă. „Cum să concluzionăm – scrie el în postfață – discuția despre Dumnezeu și tăcere? Trebuie să recunosc, cu umilință, că ne-am bâlbâit în fața acestui mare mister…” (p. 317). Remarca îmi amintește un episod – nu lipsit de umor – pe care Thomas Merton, călugăr trapist american, îl relatează în cartea sa autobiografică Semnul lui Iona (citată de Sarah, de altfel, chiar în primul capitol). Suntem în iunie 1949; întregul Ordin Benedictin, cu toate ramurile sale, sărbătorește împlinirea a opt sute de ani de existență; pretutindeni au loc ceremonii și celebrări, inclusiv în mănăstiri de clauzură cum este Our Lady of Gethsemani din Kentucky, SUA, unde trăieşte Merton. O trăsătură de căpătâi a acestor sfinte lăcașuri este tăcerea omniprezentă, impusă prin regulă: între ei monahii vorbesc prin semne; cu ceilalţi – în cuvinte, dar numai strictul necesar. Iată însă cum descrie Merton ziua aniversării: „Cei de la WHAS [post de ştiri american – n.n.] ne-au captat cântările de la Kyrie și Gloria într-o cutiuță și le-au luat cu ei în Louisville ca să le pună la lume după ce noi ne vom fi dus cu toții la culcare. Tipii de la Fox Movietone, ambii foarte dolofani, alergau în sus și-n jos prin mulțime cu camerele lor. (…)
Cartea se încheie cu un mesaj de speranță, dar și de sfântă umilință: despre Dumnezeu și tăcere este mai bine să… tăcem. Dar nu oricum, ci printr-o purificare a inimii…
Dimineață, eliberat fiind de datoria de secund al Maestrului de Ceremonii, am stat în banca presei și am răspuns la întrebări și l-am privit de departe pe Monseniorul Sheen[4] stând în fața a trei sau patru microfoane care la început nu prea mergeau. Dar când au pornit mai tare, s-a descoperit că el predica foarte bine despre tăcerea noastră…”[5]
Da, despre tăcere se poate vorbi mult, și bine (sau doar, pur și simplu, mult). Însă „cine poate vorbi, cu adevărat, despre tăcere, și mai ales despre Dumnezeu, într-o manieră adecvată? – continuă Sarah. El este stânca povârnită și alunecoasă. El este imposibil de escaladat. Ne alunecă dintre mâini, iar inteligența noastră, fixându-l cu privirea, este cuprinsă de vertij. Într-adevăr, «cine poate escalada muntele lui Dumnezeu și să se mențină în acel loc sfânt? Omul cu inima curată, cu mâinile nepătate, care nu-și înalță sufletul spre lucruri deșarte» (Ps 23,3-4). Dumnezeu este insesizabil, inaccesibil, invizibil. Cum să îndrăznim să vorbim despre o persoană pe care nu am întâlnit-o, nici nu am atins-o, noi care avem inima impură?” (p. 317).
Cartea se încheie cu un mesaj de speranță, dar și de sfântă umilință: despre Dumnezeu și tăcere este mai bine să… tăcem. Dar nu oricum, ci printr-o purificare a inimii, la care se ajunge cufundându-ne în meditarea Cuvântului, în rugăciune și contemplație, „în acea tăcere care vine de dincolo de cuvânt, atunci când ne-a atins” (p. 323).
Meritul cărții este de a atrage atenția asupra unui aspect pe care riscăm tot mai mult să îl pierdem din vedere: reculegerea, ordinea interioară, în gânduri, în emoții și decizii, în atitudinile fundamentale. Un alt merit al Puterii tăcerii este acela de a fi convingătoare fără a fi moralizatoare, captivantă fără a recurge la artificii. Structura este oarecum eclectică, amintind de aceea a cărților sapiențiale: mai degrabă decât un discurs sistematic, argumentativ, avem aici o combinație între interviu, eseu și culegere de aforisme (o bună parte a paragrafelor sunt numerotate, trimițând, de-a lungul lecturii, de la unul la altul). Temele sunt „grave” – Dumnezeu, Revelația, omul și destinul său aici și în veșnicie, libertatea față cu totalitarismele, prezența răului în lume, suferința, boala (cartea însăși s-a născut, așa cum arată Diat în Introducere, dintr-o întâlnire a Cardinalului cu boala – mai precis, cu un tânăr călugăr mut, paralizat, care murea de scleroză în plăci și cu care Cardinalul a simțit nevoia să se vadă de mai multe ori, deși nu au putut schimba nicio vorbă).
Puterea tăcerii este, în acest sens, o cartea grea care… se citește ușor. Ușurința receptării se datorează în parte stilului alert, în parte limpezimii exprimării (pe care versiunea română reușește în general să o redea fidel, cu excepția câtorva termeni recurenți încă prea debitori limbii franceze). Prin fraze de tip aforistic, ideile expuse se imprimă minții cu o forță anume. Şi astfel, deși se parcurge ușor, cartea se uită greu: ceea ce este un lucru bun.
Cardinal Robert Sarah în dialog cu Nicolas Diat,
Puterea tăcerii: împotriva dictaturii zgomotului
Traducere în limba română de Augusta-Maria Flonta
Editura Sapientia, Iași 2017, 328 pagini.
Titlul original: La force du silence: contre la dictature du bruit,
Librairie Arthème Fayard, Paris 2016
[1] Cardinalul Robert Sarah s-a născut în Guineea Franceză în 1945, din părinți animiști convertiți la catolicism. A intrat la seminar la vârsta de 12 ani, dar, din cauza situației politice instabile, a trebuit să se transfere pentru studii în Senegal, apoi la Roma. Preot la 24 de ani, episcop la 34, cardinal la 65, în 2014 a fost numit de către Papa Francisc prefect al Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor din Vatican. Este autorul mai multor cărți, între care și Dumnezeu sau nimic, de asemenea tradusă la Editura Sapientia, în 2016.
[2] Nicolas Diat, scriitor și jurnalist francez, director de colecție la editura Fayard, a publicat L’homme qui ne voulait pas être Pape (2014), precum şi La Force du silence (2016) și Dieu ou rien (2015) împreună cu Cardinalul Sarah. Are în pregătire Un temps pour mourir (2018), un volum de povestiri despre boală și suferință culese din mai multe mănăstiri.
[3] Am păstrat în citate grafia preferată de Editura Sapientia, deși nu reflectă normele ortografice recomandate de DOOM.
[4] Arhiepiscopul Fulton John Sheen (1895-1979), de două ori câștigător al Premiului Emmy pentru televiziune, se bucura în acei ani de o popularitate imensă datorită programelor sale de evanghelizare prin radio și TV, urmărite de peste patru milioane de persoane săptămânal.
[5] Thomas Merton, Semnul lui Iona, Editura ARCB, București 2016, pag. 161 (ediția originală: The Sign of Jonas, Harcourt Brace, 1953).
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.
0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"
Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
Îi sunt recunoscător autoarei recenziei pentru semnalarea unei cărți atît de necesară nevoii noastre de comunicare reală, pe care uneori ajungem să o confundăm cu falsa comunicare produsă de zgomotul omniprezent. Titlul recenziei este cel puțin tot atît de provocator ca titlul cărții recenzate. „Totul” despre tăcere este o propunere riscantă într-o lume care, în mod obișnuit, evită tăcerea. Dar lumea evită tăcerea pentru că se teme de liniște. Voi citi volumul și celelalte lucrări ale celor doi (cu speranța că va fi tradusă cît mai curînd și cartea lui Nicolas Diat, Un temps pour mourir, o temă care mă interesează în mod special) și pentru că mă aștept ca distincția dintre tăcere și liniște să fie discutată în mod direct.
De altfel, termenul „silence” din titlul edițiilor franceză și engleză este ambivalent, referindu-se în egală măsură la tăcere și liniște. Mi se pare că ceea ce se opune dictaturii zgomotului este mai degrabă liniștea decît tăcerea. Poți să taci, dar să rămîi tulburat de o dictatură a zgomotului lăuntric. Totul despre tăcere ar trebui să ne arate în primul rînd că tăcerea nu este totul.