Trupul – o minunăție

Distribuie:

[…] binecuvântează intrările și ieșirile lor”1

Cuvântul S-a făcut trup după ce Maria a răspuns Vestirii celei bune aduse de îngerul Gabriel și peste nouă luni a intrat în lume prin naștere, asemenea oricărui om. Spiritul devine carne și Necuprinsul se cuprinde în lume în limitele unui trup, acel trup pe care noi îl privim ca un semn al neputinței, pe seama căreia punem cedarea în fața ispitelor, despre care credem că ne înlănțuie cu nevoile și poftele lui, ale cărui plăceri ne ascund lumina spiritului, trupul care ne doare, care (ne) îmbătrânește și care putrezește după moarte.

Mulțimea de opțiuni cu care ne îmbie ofertele de tot felul, de la educație la autoturism sau smartphone, sunt de fapt expresia unei uniformizări profunde, pe care diversitatea superficială nu face decât să o camufleze.

De mai multă vreme mi-a atras atenția o rugăciune de la slujba cununiei din ritul bizantin: „Dumnezeul nostru, Care ai venit în Cana Galileii și nunta de acolo ai binecuvântat-o, binecuvântează și pe robii Tăi aceștia, care cu purtarea Ta de grijă s-au însoțit prin unirea nunții. Binecuvântează intrările și ieșirile lor. Înmulțește cu bunătăți viata lor. Primește cununile lor în împărăția Ta, păzindu-i curați, fără prihană și neasupriți în vecii vecilor.” Formularea este un ecou iudaic, cerințele pentru lipsa de prihană și pentru „bunătăți” și-au păstrat actualitatea, însă binecuvântarea pentru intrări și ieșiri a devenit anacronică și de aceea mai greu de înțeles. Se referă la activitățile curente ale omului2, o serie de treceri zilnice dintr-un mediu într-altul (locuința, casele prietenilor sau ale dușmanilor, drumul, ogorul sau via, piața publică, hanul, templul, orașul sau satul). Societățile tradiționale erau atente la diferențe și la marcarea lor și le dădeau o semnificație religioasă, deși adesea evlavia ajungea să se hrănească din superstiții. Astăzi tindem să ignorăm diferențele de orice fel, se estompează granițele dintre țări, dintre public și privat, dintre real și virtual, dintre „aici” și „acolo”, dintre om și mașină, dintre celibatar și căsătorit, dintre rolurile sociale în general.

Mulțimea de opțiuni cu care ne îmbie ofertele de tot felul, de la educație la autoturism sau smartphone, sunt de fapt expresia unei uniformizări profunde, pe care diversitatea superficială nu face decât să o camufleze. Când toate zilele sunt la fel, când toate locurile sunt după anumite tipare, când relațiile se desfășoară după standarde, cum să mai simțim diferența sărbătorii? Iar dacă nu simțim diferența sărbătorii, cum să mai recunoaștem alteritatea și să ne regăsim identitatea în nașterea Celui necreat? Rostul posturilor de dinaintea marilor sărbători este să marcheze diferența, să ne scoată din ritmurile funcționării în această lume, să îndepărteze vacarmul grijilor și preocupărilor cotidiene și să aducă o liniște în care să rezonăm cu ritmurile sărbătorii, căci sărbătoarea are un timp și un ritm specifice. Cred că fiecare epocă are o modalitate preferată de a face altceva din post, astăzi este inclus și el în ritmurile acestei lumi, este prilej pentru dezvoltarea unei piețe al produselor „de post” sau e considerat un regim alimentar, „bun pentru sănătate”. Postul și sărbătoarea sunt preluate de ritmurile acestei lumi, bucuria sărbătorii ne arată cum poate fi mai bună această lume prin ea însăși, nu prin ceva / Cineva din afara ei.

Ce ar însemna postul și bucuria sărbătorii într-o lume a cărei logică este viteza care nu-ți lasă timp de gândire și eficiența, chiar și cu prețul unei vieți epuizate fără a fi trăite?

Binecuvântarea din motto era invocată pentru trecerile trupului în spații diferite calitativ, azi ar fi mai degrabă pentru intrările și ieșirile în și de pe facebook sau instagram sau pentru „împrietenirile” și despărțirile virtuale, de multe ori mai relevante decât intrarea într-o nouă etapă de studii sau decât o călătorie într-un alt oraș, ca să nu mai vorbim de intrările și ieșirile din locuință, autoturism sau tramvai, magazin, birou sau sală de clasă. Ce ar însemna postul și bucuria sărbătorii într-o lume a cărei logică este viteza care nu-ți lasă timp de gândire și eficiența, chiar și cu prețul unei vieți epuizate fără a fi trăite? Până și moartea este tot mai repede ambalată și expediată și la fel suntem și noi, expediați tot mai repede către o viață care se consumă în consum.

Și totuși, marea minune este tot timpul lângă noi, suntem chiar noi, de fapt. Descartes scria undeva că în faptul că eu îi spun mâinii mele să se miște și ea se mișcă este o minune cu nimic mai prejos decât a-i spune muntelui să se miște și el să se miște. Pentru filosoful raționalist, existența se împarte în spirit și materie, două realități cu totul diferite, două „universuri paralele” care nu pot veni în contact și nu se pot influența, de aceea pentru el minunea cea mare este că sufletul meu poate comanda materiei trupului, pentru el materia trupului și materia muntelui sunt la fel de străine spiritului. Nu e vorba, desigur, de traseul neuromotor, ci de legătura dintre gând și impulsurile electrice și neuronale care pornesc din creier și pun în mișcare mușchii.

José Saramago scria că „am ști mai mult despre complexitățile vieții dacă i-am studia cu sârg contradicțiile în loc să ne pierdem timpul cu identitățile și coerențele ei, acestea au obligația să se explice singure” (Peștera). Legătura dintre spirit și trupul sortit morții este o contradicție a vieții, semnul unei diferențe care ne arată că nodurile care țin urzeala acestei lumi sunt din altă lume, este o minune mereu la îndemână.

Și totuși, marea minune este tot timpul lângă noi, suntem chiar noi, de fapt.

Trupul acestea despre care credem că ne limitează și că este sursa neputinței nostre este cel care limitează exagerările sufletului. Cum ar fi o minte rea într-un trup nemuritor și foarte puternic? Deși nu putem controla nici măcar ceasul următor, ne îngrijorăm de ce aduce lumea de mâine, care se anunță o lume a poluării, a secetei, a roboților, a inegalității sociale, o lume plină de amenințări. Una dintre acestea este dezvoltarea inteligenței artificiale, o minte care poate sălășui în aproape orice trup, o lume în care oamenii vor fi asemenea unor neanderthalieni care s-ar activa brusc în aceste vremuri.

Nu mă mai sperie bănuitele și nebănuitele provocări pentru identitatea și viitorul omului, pentru că Logosul s-a întrupat, și trupul este din carne și oase, nu din metal și plastic, iar dacă ar fi să întâlnesc un om cu trupul din plastic și metal, mi-aș aminti că și pietrele pot striga slava lui Dumnezeu și că siliciul e o piatră și că metalul se face din minereurile Pământului. Nu aș lăsa astfel de spaime să-mi fie piatră de poticnire, ci aș încerca să urmez minunile discrete ale vieții, cele care ne ating sufletul.

Vezi și alte articole din grupajul „Și cuvântul s-a făcut trup…”

1 Din slujba Cununiei al Bisericilor de rit bizantin.

2 Unele versiuni din limbile moderne au adoptat o variantă adaptată: „bénis leurs démarches et leurs entreprises” în franceză.

(Photo by Iva Villi from FreeImages)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Ionuț Mihai Popescu

Lasa un comentariu