Tulburătoare cărări ale pixelilor

3 August 2019

Simți ironia situației, nu-i așa? Ești invitat să citești pe un ecran – mare sau mic, nu contează – o serie întreagă de articole ce au ca temă relația noastră cu ecranele. Ce motive ți-am putea oferi să ne iei în serios? Dacă le vom ponegri și le vom scoate în evidență efectele nocive, vom putea fi priviți ca niște ipocriți, pentru că o facem folosindu-ne tocmai pe calea facilitată de ele. Iar dacă, dimpotrivă, vom manifesta o atitudine îngăduitoare, enumerând beneficiile pe care ecranele le aduc experienței viețuiri în lumea noastră, cum am putea să nu fim suspectați de simpatii cu totul subiective față de un mediu care ne permite să comunicăm cu un număr așa mare de cititori?

Dacă e să căutăm vreo umbră de mister în lumea virtuală, probabil că cele mai mari șanse le-am avea în explorarea lumii celei întunecate a algoritmilor ce o guvernează.

Dar acum zarurile sunt aruncate: ești în fața ecranului, citind aceste rânduri. Dacă nu ar fi fost scrisă această postare, poate că ai fi privit altceva, cum ar fi stări, clipuri, transmisii live, fotografii, mesaje scurte, alte articole sau, într-un caz încă privit cu multă îngăduință de către sociologi și psihologi, corespondența electronică. Nici unul dintre noi nu păzește porțile raiului; împărtășim același paradox al trăirii în fața lumii pe care ne-o oferă ecranele în fiecare zi, fiind deopotrivă vinovați de comportamentele și patologiile pe care le-am dobândit datorită lor și fascinați de puterea pe care simțim că ne-o oferă.

Căci, după cum odinioară experiența sacrului putea fi reflectată într-un paradox precum cel al lui Rudolf Otto, acel mysterium tremendum et fascinans, perindarea noastră de fiecare zi prin fața ecranelor, una prin excelență mundană (este relevant de menționat aici penuria de mărturii care să ateste căutarea sacrului în spațiul virtual), se poate și ea circumscrie unei stări paradoxale, fiind însoțită de un inefabil stigmat al vinovăției, dar și de o fascinație cum numai puterea (sau iluzia ei) poate să ne-o ofere. E adevărat, de data asta nu se mai cuvine să vorbim despre un mysterium, în condițiile în care plutește în aer prezumția că totul este la vedere. Trăim într-o lume în care, atât timp cât poate fi desemnat prin cuvinte, orice obiect – real sau plăsmuit, concret sau abstract, nu contează – poate fi căutat dând un „google”, iar cine caută găsește… ceva. Întotdeauna. Dacă e să căutăm vreo umbră de mister în lumea virtuală, probabil că cele mai mari șanse le-am avea în explorarea lumii celei întunecate a algoritmilor ce o guvernează. Acesta este un tărâm fertil mai degrabă pentru conspirații, decât pentru reflecții de felul celor pe care Rudolf Otto, iar mai târziu Mircea Eliade, ni le-a propus pe tema transcendenței.

Suntem nevoiți să ne auto-diagnosticăm și, asta este, să ne prescriem nouă înșine remediile pe care le intuim a fi potrivite pentru vindecare.

Totuși, absența misterului nu înseamnă că cele două ingrediente ale experienței paradoxale despre care vorbesc aici, vina și fascinația puterii, ne sunt la îndemână, că le putem lesne conceptualiza, evalua și, eventual, pune la lucru în folosul nostru. Ca orice paradox, și acesta ne scapă cercetărilor. O experiență care îți așază o lume întreagă în brațe, pentru a o manipula tactil după bunul plac, și care, în același timp, te face să te simți ca un trădător de lume, nu va fi lesne de prins în mrejele științelor noastre, la rândul lor invadate de ecrane.

Ce putem face, deocamdată, este să tatonăm acest teritoriu vast, pentru a-i recunoaște împreună câteva repere simptomatice. Atât cât se poate. Suntem cu toții înăuntru, nimeni nu face astfel de incursiuni privind cu detașare de deasupra. Suntem nevoiți să ne auto-diagnosticăm și, asta este, să ne prescriem nouă înșine remediile pe care le intuim a fi potrivite pentru vindecare. Sau măcar pentru alinarea durerii, dacă mai mult nu se poate face.

Vinovați!

Nu mai încape îndoială că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Treptat, pe nesimțite, lumea ecranelor ne-a invadat existențele. Este tot mai greu astăzi să găsim un produs destinat folosinței cotidiene care să nu fie dotat cu un afișaj (există uscătoare de păr cu touch-screen și chiar aspiratoare cu afișaj LCD). Oriunde mergem, suntem întâmpinați de ecrane: pe stradă, în magazine, în săli de așteptare, în mijloace de transport, pe stadioane, în lăcașuri de cult (în mod curios, cele mai „retrograde” spații, din acest punct de vedere, par a fi școlile).

…atunci când ne apropiem de lumea virtuală, pe care o abordăm tot prin intermediul ecranelor, simțim că, deși întreaga lume pe care ne-o deschide este sub controlul nostru, îi aparținem.

Până aici, nimic deosebit. Ecranele sunt, orice s-ar spune, o consecință a progresului civilizației umane. Dacă ele sunt puse să lucreze în folosul nostru, să ne furnizeze informații utile și, de ce nu, să ne decoreze existențele, n-ar trebui să fie nicio problemă. Și totuși, atunci când ne apropiem de lumea virtuală, pe care o abordăm tot prin intermediul ecranelor, simțim că, deși întreaga lume pe care ne-o deschide este sub controlul nostru, îi aparținem.

Din când în când, ni se aduce aminte – tot prin intermediul ecranelor, n-avem ce-i face – de grozăvia trădării noastre. Am dat apusurile de soare pe fotografiile care le înfățișează, plăcerea savurării unui meniu delicios pe Like-urile primite la postarea cu imaginea lui, bucuria de a vizita un loc anume pe explorarea unei reproduceri virtuale a acestuia. Am trădat o sumedenie de mici fapte cotidiene, tabieturi și îndeletniciri mai mult sau mai puțin importante, în favoarea unei activități ce ne încovoaie umerii și ne strică ochii.

Da, suntem vinovați. Vinovați pentru că nu mai vedem copiii bătând mingea pe maidan, pentru că irosim zile și nopți urmărind cu sufletul la gură seriale interminabile, pentru că nu mai avem timp să vorbim unii cu alții față în față, ocupați fiind să răspundem la mesaje. Vinovați pentru cultura pe care am dezvoltat-o în jurul acestei cohorte a ecranelor, de dependențele dobândite, privite cu aceeași seriozitate cu care sunt recepționate avertismentele cu privire la excesele de zahăr, sare și grăsimi, de neliniștea permanentei căutări a celui mai mișto gadget.

Suntem vinovați de faptul că, din pricină că am stat prea mult în fața unor afișaje, am devenit noi înșine niște ecrane. Adică, plini cu de toate, dar seci.

Tot din pricina ecranelor, ni se mai spune, am devenit insensibili la problemele lumii. Plângem în fața dramelor ilustrate pe ecrane, evitându-i cu grijă pe nenorociții cu care ne întâlnim pe cărările vieții – dacă apucăm să-i vedem. Ne umflăm de mânie la auzul unor vești cutremurătoare despre ce se întâmplă te miri pe unde în această lume, dar rămânem reci în fața nevoilor celui de lângă noi. Suntem vinovați de faptul că, din pricină că am stat prea mult în fața unor afișaje, am devenit noi înșine niște ecrane. Adică, plini cu de toate, dar seci.

Am cedat lumii ecranelor teritorii pe care este posibil să nu le mai recucerim vreodată. Reduta memoriei este una dintre acestea. Ce folos să îți umpli mintea cu atâtea informații despre care nu știi dacă vei avea nevoie vreodată, când există Wikipedia? Fiorul explorării este un alt bastion pierdut. Înainte de orice călătorie, am văzut deja ce o să ne aștepte la sosire (poze, recenzii, hărți detaliate). Ne conducem mașinile ascultând cu sfințenie comenzile venite dinspre un dispozitiv dotat cu un ecran, care știe ceea ce noi nu știm, adică cel mai bun drum spre destinație.

…rareori ne oprim cu adevărat din survolarea ecranelor pentru a ne auto-examina, iar succintul rechizitoriu de mai sus nu ne provoacă fiori decât în momente cu totul excepționale, care adesea se risipesc în vâltoarea distribuirilor zilei.

Iar acea unică simțire pe care numai contactul uman față în față ne-o poate oferi … Am trădat-o și pe asta, în epoca utilitarelor de comunicare rapidă. „Există messenger, așa că o să ne putem vedea zilnic! E ca și cum am fi în continuare împreună”, le spunem celor dragi, acceptând cu o tot mai mare lejeritate compromisul distanțelor fizice dintre noi.

Oh, și să nu uităm de cireașa de pe tortul tuturor acestor medii: reclama. În această privință, pe lângă faptul că am lăsat ca prin omniprezența ei să ne modeleze în moduri ireversibile percepțiile pe care avem despre valori ale vieții, suntem vinovați de a fi pierdut sensul lucrurilor: oare sunt ecranele făcute pentru reclamă sau, dimpotrivă, este menirea reclamelor să țină ecranele în funcțiune? Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât… da, iar asta nu face decât să ne amărască și mai mult gustul trădării.

Profilactic, ca un vaccin administrat după un plan bine stabilit, sentimentul acesta al unei culpe de neispășit este reactualizat prin articole, meme-uri, caricaturi sau clipuri media precum cele realizate de Steve Cutts, toate amintindu-ne de vinovăția noastră comună. Fie că suntem creatori de conținut pentru ecrane sau doar utilizatori ai acestora, avem în noi anticorpii necesari pentru a face față unor eventuale complicații. Tocmai de aceea, rareori ne oprim cu adevărat din survolarea ecranelor pentru a ne auto-examina, iar succintul rechizitoriu de mai sus nu ne provoacă fiori decât în momente cu totul excepționale, care adesea se risipesc în vâltoarea distribuirilor zilei. Este o doză de vinovăție suficient de puternică pentru a ne încovoia umerii sub povara unui păcat de proporții incomensurabile, însă ale cărui efecte se pot documenta, spre exemplu, în depresiile celor ce se simt singuri pe lume, între miile de prieteni de pe rețele, totuși subtil administrată, în așa fel încât să nu ne speriem de-a binelea.

Nimeni nu mai e ca noi

Odinioară, înainte de apariția ecranului nostru cel de toate zilele, cei ce găzduiau în incintele încăperilor lor reprezentări ale lumii, zugrăvite pe pereți, pe obiecte ceramice sau pe diferite alte suporturi, erau și cei ce dețineau puterea. A aduce lumea din afară înăuntru – în propria casă, în spațiul administrativ sau în templu – nu e la îndemâna oricui, este mesajul ce răzbate în această ordine a lucrurilor. Doar cel pus în autoritate peste o lume și-o poate aduce atât de aproape de locurile în care trăiește, muncește, iubește, se închină etc. Tot el este cel ce administrează memoria unei comunități, cea istorică și cea mitică.

hermeneutica clasică, fiind prin excelență statică, în orice caz mult prea lentă, nu poate oferi hoardelor de frunzăritori de ecrane aportul necesar de înțelesuri.

Este limpede faptul că dezvoltarea mijloacelor de răspândire a imaginilor, la început prin reprezentări grafice, mai apoi prin fotografie și tehnicile video moderne, a produs schimbări semnificative în această privință, oferind unor mase tot mai largi de oameni privilegiul de a-și apropia memoriile lumii în care trăiau, prin reprezentări, de spațiile semnificative ale viețuirii. Revoluția digitală actuală, declanșată timid în ultimele două decenii ale secolului XX, însă ajunsă la apogeu abia în primii ani ai noului mileniu, nu face decât să extindă și mai mult spațiul privilegiilor reprezentării, cele de care, nu demult, se bucurau doar aristocrații lumii.

Gândiți-vă numai: o lume întreagă așezată – iar asta nu (doar) în sens metaforic – în mâinile noastre! E suficient de ușoară pentru a o ține în căușul palmei. O luăm peste tot cu noi. Încape într-un buzunar sau în poșetă. Majoritatea accesoriilor de uz cotidian sunt prevăzute astăzi cu compartimente speciale pentru astfel de dispozitive. În mașină, fixăm lumea pe bord, tot prin intermediul unui dispozitiv special, iar în casele noastre ecranele cele mari ale televizoarelor își găsesc locuri de cinste datorită soluțiilor de amplasare generoase ce pot fi găsite pe piață.

O lume aflată la dispoziția noastră, pe care o gestionăm fie prin intermediul unor butoane de telecomandă, fie tactil, folosindu-ne în special de degetul arătător. Să remarcăm aici și faptul că s-a realizat un progres: degetul care odinioară era folosit pentru indica înspre o realitate îndepărtată, adesea accesibilă doar vizual, este acum mijlocul prin care ne exercităm stăpânirea asupra unei lumi miniaturizate, modelate în așa fel încât să poate fi explorată prin intermediul unei mici ferestre.

Suntem robi nevrednici ai acestei culturi a ecranelor, pe care o slujim fără crâcnire; în același timp, ne simțim stăpâni ai lumii pe care o survolăm prin intermediul minunilor tehnicii ce ni se propun.

Întocmai ca la cucerirea țării Canaanului, tot ceea ce talpa piciorului nostru calcă sau, ca să rămânem în paradigma zilei, tot ceea ce degetele noastre deschid pe ecrane intră în stăpânirea noastră. Înțelegem totul, dintr-o privire, și reacționăm întotdeauna cu promptitudine. O fotografie, un meme sau un (foarte scurt) videoclip ne sunt suficiente pentru a pricepe tot ce este de priceput.

Chiar și în privința textelor, lucrurile s-au schimbat. Conținutul lor trebuie să curgă cu multe spume, ori va pieri înainte de a ajunge la destinatarii săi. De aceea hermeneutica clasică, fiind prin excelență statică, în orice caz mult prea lentă, nu poate oferi hoardelor de frunzăritori de ecrane aportul necesar de înțelesuri. Pentru că a vedea este a totuna cu a înțelege, textul care nu este asimilat în primul rând ca imagine nu are șanse de supraviețuire în virtual, fiind înghițit de jivinele vizuale care ne asaltă fără milă privirile. De aici și obsesia pentru titluri care să provoace senzații puternice, precum și folosirea majusculelor sau intercalarea tot mai multor semne de exclamație sau de întrebare.

Toate ne sunt afișate pe ecrane, de la fotografii, citate, articole, cărți. Astăzi, chiar și întreaga Biblie încape pe un gadget minuscul de buzunar, fiecare pasaj putând fi accesat după bunul plac. Avem puterea de a le spune pixelilor ce să ne arate: o fotografie cu Lady Gaga sau un pasaj din evanghelii. Avem puterea de a alege cum să vină, tot prin intermediul ecranului, biserica în casele noastre. Gata, s-a terminat cu mersul la locașul de închinare prin vânt, prin ploaie, prin ninsoare! Nu mai trebuie să suportăm atâtea ifose, priviri și replici, nici nu mai este nevoie să le zâmbim tuturor ca niște creștini de nota zece: din intimitatea fotoliilor noastre putem alege să ascultăm predicile vorbitorilor noștri preferați, scutiți de interacțiuni inutile sau de bruiaje precum cele produse de copii ai căror părinți nu și-au luat în serios îndatorirea de a-i educa în spiritul unui comportament potrivit pentru astfel de momente sfinte.

Am schimbat lumea din jurul nostru, iar ea, rândul ei, ne-a transformat pe noi.

S-a isprăvit și cu lumea aceea ordonată a discursurilor care aveau cap și coadă. Simțim că putem mai mult, iar oferta este pe măsură. Hyperlinkul și navigarea în tab-uri au îmbogățit experiența explorărilor, conferindu-le multiple dimensiuni, stratificând înțelegerile pe planuri de neconceput până acum. S-a isprăvit și cu secvențialitatea aceea rigidă a discursurilor clasice, căci acum putem să ridicăm pânzele după cum ne poftesc inimioarele și să străbatem oceanul de date pe mai multe rute simultan, să ne scufundăm în profunzimea arhivelor și să planăm cu grație deasupra recifurilor judicios ordonate pe categorii, dacă asta ne dorim.

La nivel de rețele, simțim puterea dezlănțuită a campaniilor care răstoarnă domnii, ridică și coboară nume grele ale zilei în slavă sau în oprobriu, cimentează idei și nivelează valori. Bătăliile nu se mai dau doar pe poziții (iată un cuvânt pierdut în vâltoarea ideologică a zilei), ci pe idei și pe politici, or în acest context fiecare dintre noi simte, în sfârșit, că are un cuvânt de spus, o petiție de semnat, o postare de dat mai departe, un Like de împărțit cu generozitate sau orice alt semn menit să ne întărească convingerea că puterea de a schimba lumea stă în vârful degetelor fiecăruia dintre noi.

Față în față cu un ecran docil, supus dorințelor noastre, ușor de personalizat după chipul și gusturile fiecăruia, ne simțim fiecare ca niște boieri (da, în care putem deține „domenii”, asemeni aristrocraților de odinioară). Fie că suntem neșcoliți, fie că deținem doctorate, indiferent de condiția socială și de orice alte trăsături și contexte ce ne-au segregat în trecut, crăpăm de plăcere simțind cum lumea ni se scurge printre degete așa cum îi dictăm noi. Suntem seduși de această putere la care nu am mai renunța pentru nimic în lume. Iar puterea este și va rămâne principalul laț ce ne va ține în continuare cu fața lipită de ecrane, fie că o vom măsura – pe baza unor instrumente încă rudimentare – în rezoluții tot mai performante, în Mb/sec, Gb sau Mghz, în participarea la transmisiuni live, în număr de urmăritori, în Like-uri primite sau în poziții ocupate prin diferite clasamente.

O coincidentia cu care putem trăi

Suntem robi nevrednici ai acestei culturi a ecranelor, pe care o slujim fără crâcnire; în același timp, ne simțim stăpâni ai lumii pe care o survolăm prin intermediul minunilor tehnicii ce ni se propun. Vorbim despre o suprapunere de planuri care poate că nu ne va oferi niciodată fiori precum cei la care se referea Rudolf Otto în analiza sa asupra experienței sacrului. În schimb, ea este cea care predomină între noi, bravii navigatori ai rețelelor virtualului, în timp ce peste modelul clasic, așa cum sugerează Mircea Eliade, se așterne tot mai consistent praful camuflajelor comportamentale.

Mi-ar părea rău ca cineva să înțeleagă citind toate acestea că ar trebui să ne mâniem pe ecrane, să le demonizăm și să luptăm împotriva lor. La urma urmelor, nu despre ele am scris eu aici, ci despre fiecare dintre noi

Tocmai de aceea, vă sugerez ca, în timp ce nu putem trece cu vederea efectele acestei experiențe devenită atât de obișnuită pentru fiecare dintre noi, să păstrăm o anume circumspecție față de astfel de paradoxuri. Neobosita roată a progresului umanității a modelat adesea în moduri greu de anticipat comportamente, trăiri și crezuri; apariția tiparului, a telegrafului și a tuturor aparatelor ce au urmat domesticirii electricității sunt doar câteva exemple. De fiecare dată acestea au adăugat noi dimensiuni omeniei noastre, ne-au speriat, ne-au fascinat, au instaurat noi obiceiuri și chiar au inspirat idei.

Am schimbat lumea din jurul nostru, iar ea, rândul ei, ne-a transformat pe noi. Deși aceste transformări pe care le suferim nu sunt parte dintr-un plan anume, iar asta doar din pricină că nu suntem capabili să prezicem efectele invențiilor și mașinăriilor pe care le construim, nu este cazul să fim fataliști și pasivi. Ne-ar prinde mai bine să acordăm atenția cuvenită unor patologii de felul celor descrise mai sus, mai ales că istoria nu foarte îndepărtată ne-o dovedește că atât vinovățiile, cât și fantasmele puterii, atunci când pun stăpânire pe om, pot produce consecințele dramatice și aduce multă suferință între oameni. Da, uneori e bine să plecăm urechea și să echilibrăm niște priorități, poate să fim oleacă mai smeriți. Vor fi însă și momente în care s-ar cădea mai bine să tratăm astfel de bocete cu indiferență.

Mi-ar părea rău ca cineva să înțeleagă citind toate acestea că ar trebui să ne mâniem pe ecrane, să le demonizăm și să luptăm împotriva lor. La urma urmelor, nu despre ele am scris eu aici, ci despre fiecare dintre noi și despre experiența noastră comună, care nu e nici rea cu desăvârșire, nici minunată. Este doar umană, atât. O putem privi ca pe o expresie a unui tip nou de omenie, adaptat conviețuirii cu mașinării care pot să proceseze mult mai multe informații decât oricine dintre noi. O omenie convertită în segmente de date și circulând pe căi tot mai sofisticate într-un univers ce nu are nici formă, nici sens; o omenie memorată pe servere, în „nori”, pe bucățele mici de plastic, într-un ansamblu ce pare să concureze în dimensiunile lui grandoarea, complexitatea și ambițiile vechiului Babel.

Trăim o poveste similară celei din Câmpia Șinearului. Cu deosebirea că în zilele noastre ni s-a aprobat compromisul numelui, îngăduindu-ni-se a purta cu fală prin lumea serverelor felurite nume de cont, avatare, nickname-uri și alte astfel de semne. Din acest motiv, putem privi înainte ceva mai optimiști. Putem spera, pe bune temeiuri, că vom fi scutiți și de amenințarea încurcării limbilor. Deși, nu știe niciodată când un virus mai șugubăț…

Vezi și alte articole pe tema „Cu fața lipită de ecrane”

(Photo by Daniel Gzz on Unsplash)