Un Copil la Poarta Albă

Share:

Ați revăzut deja aventurile copilului uitat acasă de părinții săi, din Singur acasă? Sau pe cele ale aceluiași băiat rătăcit în New York? Eu am ajuns să le urmăresc din nou împreună cu ai mei, așa cum obișnuim deja de mulți ani să facem în luna decembrie. Ne încântă nu atât situațiile amuzante sau istețimea lui Kevin, cât imaginile superbe ale caselor și orașelor luminate și împodobite de sărbătoare, precum și muzica, mai ales melodiile de Crăciun.

Dar nu despre băiatul acesta vreau să vă scriu azi. Un alt băiat mi-a atras atenția nu demult, tot singur și tot rătăcit. Și nu într-un peisaj feeric, ci într-o lume alb-negru, pe o vreme geroasă, printre oameni în zdrențe și chinuiți de frig, foame și cruzimea semenilor, deși tot în apropierea sărbătorii Crăciunului. E vorba de un băiețel de trei ani, îmbrăcat în zeghe de pușcăriaș. Pe la începutul anilor 50, copilul acesta a pătruns în lagărul de la Poarta Albă și a fost descoperit de deținuți în baraca de scule. Întâmplarea e amintită în mai multe cărți de memorii și i-a furnizat regizorului Nicolae Mărgineanu un final bun pentru un film evocând suferința a zeci de mii de oameni întemnițați pe nedrept și condamnați la muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră1.

Un copil dormind sub privirile fermecate ale deținuților va estompa, în definitiv, și imaginea călugărului și ne va întoarce privirile spre Pruncul care ne privește tăcut, din nou, din rama tabloului.

Filmul Poarta Albă (lansat în octombrie 2014)2 se vrea o mărturie despre gulagul românesc, despre un trecut cenușiu nu foarte îndepărtat, pe care îl poți ignora numai pe socoteala ta. Și asta pentru că, neoprindu-te asupra lui, ratezi șansa de a învăța ceva profund despre viață, despre lumea din jur, despre neamul nostru3, despre suferință și mai presus de toate despre tine însuți. Bogdan Nechifor, actorul care interpretează excelent rolul părintelui Arsenie Boca în film, mărturisea într-un interviu că el și tinerii din anturajul său nu știau mai nimic despre cele întâmplate în această perioadă trăită de bunicii noștri, scenariul filmului deschizându-i o lume nouă și relatându-i o poveste necunoscută. Dar, dacă e adevărat că „cine nu-și cunoaște trecutul este condamnat să-l repete” (scenariu deloc imposibil, fie și numai dacă e să luăm în considerare interesul și simpatia crescânde pentru marxism și comunism în general), înseamnă că noi ca neam ar trebui să facem eforturi, precum Nicolae Mărgineanu, de a scoate la iveală povești îngropate ce conțin lecții de viață care nu se predau la școală.

Filmul este inspirat din fapte reale și urmărește, la un prim nivel, destinul a doi studenți, Adrian și Ninel, prinși de poliția de frontieră și închiși de autoritățile comuniste în lagărul de muncă. Dar figura luminoasă a părintelui Arsenie Boca face ca atenția noastră să se îndrepte spre povestea lui și spre felul în care prezența acestuia este resimțită intens/benefic de cei din jur. Ea se revarsă mai ales prin tăceri și priviri, dar și prin rugăciuni murmurate în colțul barăcii sau la căpătâiul unui suferind, precum și prin cuvinte alese, care-i aparțin doar într-o anumită măsură4. La un alt nivel, imaginea color de la începutul filmului, cu tabloul pictat de călugăr (căci așa este numit în film) și descoperit abia în 2007, adică după aproape cincizeci de ani, ce-L înfățișează pe Pruncul Isus în brațele Maicii Domnului îmbrăcat în zeghe de pușcăriaș, persistă în mintea noastră ca o idee suspendată care așteaptă o dezlegare și ne oferă o cheie de înțelegere a misteriosului personaj. Lucrurile devin cât se poate de clare odată cu scena de final: un copil dormind sub privirile fermecate ale deținuților va estompa, în definitiv, și imaginea călugărului și ne va întoarce privirile spre Pruncul care ne privește tăcut, din nou, din rama tabloului.

Și cum am putea împiedica întoarcerea vremurilor de ură și nedreptate, care au caracterizat perioada comunistă? Am putea spune mai departe povestea celor doi tineri și a copilului din lagăr, de acest Crăciun. O poveste plină de speranță și lecții ce nu se învață la școală.

Privit din această perspectivă, descoperim în film alte câteva secvențe memorabile, care ni se înfățișează ca semne ale unei realități de dincolo și ale unor adevăruri mai adânci5, și toate aceasta pe fundalul sumbru al convoiului de deținuți în zdrențe, târând lopeți și roabe, târșâindu-și cu greutate picioare pe un pământ sterp, lipsit de viață. Șerpii prăjiți și mâncați de deținuți (și de care gardienii se tem)6, cele două spice de grâu admirate de Ninel pe patul de moarte, cortegiul de oameni obosiți care poartă pe umeri capete de vite7, floarea smulsă din mâna poetului și strivită „degeaba” sub talpa gardianului8, pedeapsa prin bătaie și batjocuri, iertarea manifestată prin împărțirea mult prețuitei pâini – toate acestea sunt menite să ne descopere ceva de mare preț, ceva „pierdut” la Canal, precum copilul rătăcit în lagăr și descoperit în cele din urmă, sau poate „semănat”, precum boabele de grâu care vorbesc atât de puternic despre moarte, înviere, rodire.

Sunt multe secvențe asupra cărora m-aș putea opri, dar voi aminti doar trei, care au avut un impact extraordinar asupra mea. Prima: unul dintre deținuți recunoaște în grupul de nou-veniți pe cel care l-a turnat. „Din cauza ta sunt aici!”, îi spune, sărind să-l bată. Călugărul îl oprește, și apoi spune în auzul tuturor: „Să vă fie limpede la toți: Am fost aduși aci ca să suferim! Vrem nu vrem aci suntem toți frați, suntem frați de suferință!”. În primul rând, nu contează prin ce împrejurări au ajuns în lagăr, contează că „au fost aduși”, că drumul lor a fost rânduit de Cineva, că nu sunt la voia întâmplării și deci există sens și speranță. Și, în al doilea rând, ei trebuie să vadă în cel de alături un frate de suferință9. Iar suferința trebuie acceptată. Cum? În scena imediat următoare călugărul le va arăta cum, dar de data aceasta vă las să descoperiți singuri.

Unde ești, Doamne? Ai nevoie de pătura mea să Te încălzești?

Însă cuvintele lui Arsenie Boca nu par a fi doar despre situația din lagăr (relatările despre ce se întâmplă afară, dincolo de porțile închisorii, nu ne zugrăvesc o lume mai bună sau mai ferită de pericole și suferință). Aici, în această lume, vom avea parte de suferință, oriunde am fi. Dar nu suntem la voia întâmplării. Așa cum nici copilul nu a ajuns acolo la voia întâmplării, ci el e un semn pentru ei10. De Crăciun, ei trebuie să-Și amintească de Pruncul care s-a născut sărac, a pătimit și ia încă parte la suferința lumii – adică a noastră, a tuturor.

O altă secvență este cea a vorbitorului. De-o parte stau deținuții, de cealaltă parte vizitatorii, iar între ei se plimbă gardienii. În realitate erau cincizeci de fiecare parte, dar în film sunt doar douăzeci și cinci. Mama lui Ninel este chiar soția regizorului, Maria Ploae. Pentru că recent văzusem filmul Binecuvântată fii, închisoare (2002), în care actrița interpretează rolul principal, identificarea mea cu ea era încă atât de vie încât m-am proiectat pe mine în grupul rudelor venite să-i vadă pe cei dragi.11 Ca mamă, mi-a fost greu să privesc mai departe, să trec peste vestea plecării lui Ninel și suferința acestor tineri înfățișați atât de inocenți și vulnerabili. „A murit Ninel, băiatu!”, îl anunță un alt deținut pe Adrian. „A murit Ninel, băiatu!”, „A murit Ninel, băiatu!” – alergam pe stradă și repetam cuvintele acestea la nesfârșit, cred că le-am rostit și cu voce tare, fără să vreau, zile la rând. Nu mai putem face nimic pentru ei, dar am putea face azi ceva pentru frații noștri de suferință? Și cum am putea împiedica întoarcerea vremurilor de ură și nedreptate, care au caracterizat perioada comunistă? Am putea spune mai departe povestea celor doi tineri și a copilului din lagăr, de acest Crăciun. O poveste plină de speranță și lecții ce nu se învață la școală.

Scena pruncului culcat în baraca de scule, pe care cade o rază de lumină la fel ca în imaginile înfățișând nașterea Pruncului Isus, cu deținuți și gardieni adunați în jurul său și privind la el ca la o minune, te lasă fără cuvinte. Peisajul înzăpezit ne ducea deja cu gândul la Crăciun, dar el se profila a fi unul trist, nu ne așteptam la un semn atât de clar al prezenței lui Isus cu cei suferinzi. Și cum vine la ei? Ca un copil care are nevoie să fie încălzit, învelit, îngrijit. „Ce frumos e!”, spune unul dintre deținuți. „Ce frumos e!”, „Ce frumos e!” – repet în timp ce alerg pe străzi. Unde ești, Doamne? Ai nevoie de pătura mea să Te încălzești?

Vezi și alte articole din grupajul „Și cuvântul s-a făcut trup…”

1 Între anii 1948-1953 numai la Poarta Albă sunt întemnițați 12-14 mii de deținuți, dar în total erau 14 lagăre și numărul celor trecuți prin șantierul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră ajunge la 200 de mii. Într-o notă de la sfârșitul filmului ni se spune că peste 2000 de oameni și-au pierdut viața la Canal, locul fiind numit mormântul intelectualității românești. Tot acolo se specifică faptul că adevărații vinovați ai atrocităților, oamenii din conducerea Partidului Comunist și ai Ministerului de Interne, nu au fost niciodată pedepsiți.

2 Printr-o coincidență pe care nu o pot trece cu vederea, filmul a fost lansat chiar de ziua mea.

3 Nicolae Mărgineanu povestește cum, auzind de la alții despre ororile petrecute în închisoare, îl întreba pe tatăl său, care a fost întemnițat timp de 16 ani și trei luni, despre temeinicia celor relatate. Iar el răspundea: „Asta n-o să vă spun niciodată, pentru că aș face de rușine poporul român.” Nici el, ca regizor, nu pune reflectorul pe josnicia celor care și-au găsit o justificare în a-și chinui semenii, ci pe oamenii frumoși, luminoși. Chiar și cruzimea gardienilor din film e atenuată de manifestări ale unui proces de conștiință (gardianul care se îmbată și pare a regreta decesul unui deținut), de apelul la ajutorul călugărului, de gesturi mici de omenie și înțelegere.

4 Călugărul dovedește cunoașterea unor lucruri care i-au fost descoperite (în discuția cu gardianul) și dă sfaturi care vin cu autoritatea Celui care hotărăște destinele oamenilor (vorbele spuse poetului Petre, ce-l reprezintă, de fapt, pe Radu Gyr)

5 În vreme ce unele dintre ele ne sunt oferite atât de clar, nu știu dacă autorii scenariului au fost conștienți de toate conotațiile și de simbolismul anumitor imagini.

6 Șarpele amintește de cădere și de Cel care îi va zdrobi capul.

7 Sugerând uniformizare, îndobitocire forțată, smintire, mutilare sufletească, dar și perceperea deținuților ca vite de povară. Totuși, deținuții din film ni se prezintă umani, ei sunt tocmai cei care au rezistat, au refuzat „rinocerizarea”, transformarea după chipul hidos al celor care, alegând răul, disprețuiesc chipul lui Cristos.

8 Poetul Petre admiră o floare, iar când gardianul i-o smulge și o strivește cu cizma, acesta îi spune: „Degeaba, e deja aici!”, indicând că ce a pătruns înlăuntrul său nu mai poate fi smuls, pângărit sau distrus în vreun fel.

9 Chiar și în gardian călugărul vede un frate de suferință. Atunci când unul dintre ei i se adresează cu o rugăminte, călugărul îi înțelege suferința și nu-i refuză ajutorul.

10 La vederea lui, Adrian întreabă: „L-au adus îngerii?”, la care călugărul îi răspunde: „Într-un fel, da!”

11 Așa cum, nu cu mulți ani în urmă, mă văzusem în unul din tablourile mari de pe pereții muzeului din Auschwitz. Era vorba, desigur, de o femeie care îmi semăna și un moment mi s-a părut că sunt eu. Din acea clipă povestea evreilor închiși acolo a devenit povestea mea.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply