Un Iov dezgustător

Share:

Toți sunt normali până ajungi să-i cunoști, este titlul unei bine cunoscute cărți a lui John Ortberg. Însă Charlie (interpretat de Brendan Fraser, rol pentru care a primit premiul Oscar), personajul principal al filmului The Whale (2022), pare normal numai atunci când rămâne ascuns în spatele ușii apartamentului său sau în spatele camerei, pe care o ține închisă în timpul orelor pe zoom cu studenții. Altfel, prin însăși înfățișarea sa ne anunță că ceva nu este în regulă cu el. Filmul ne descoperă treptat tragedia unui om singur care refuză ajutorul puținilor vizitatori, deși strigătul său nerostit umple camera sufocantă și întunecată în care este condamnat să-și petreacă zilele, în vreme ce noi suntem invitați să asistăm la ultima săptămână din viața sa.

Filmul ne descoperă treptat tragedia unui om singur care refuză ajutorul puținilor vizitatori, deși strigătul său nerostit umple camera sufocantă și întunecată în care este condamnat să-și petreacă zilele, în vreme ce noi suntem invitați să asistăm la ultima săptămână din viața sa.

Dacă nu am ști că filmul conține multe elemente biografice, am crede că scenaristul a creat anume un personaj care să însumeze tot ce poate fi mai respingător în ochii unei mari majorități a privitorilor: un om suferind de obezitate morbidă, care și-a părăsit soția și fiica pentru a trăi într-un cuplu homosexual alături de unul dintre studenții săi, acesta din urmă ajungând să se sinucidă datorită mustrărilor de conștiință. Dar Samuel D. Hunter, care a scris povestea aceasta inițial sub forma unei piese de teatru și ulterior a transformat-o în scenariu de film, ne spune că totul a pornit din dorința de a scrie ceva onest, ceva care să oglindească experiența lui ca tânăr homosexual care a urmat o școală creștină fundamentalistă, s-a luptat cu depresia și mai apoi a căzut pradă tulburărilor de alimentație. Dacă în piesa originală personajul care reprezintă fundamentalismul religios este un misionar mormon, în adaptarea cinematografică este un creștin evanghelic. Prin această schimbare, povestea devine mai personală și mai onestă, mărturisește autorul într-un interviu[1]. Motiv pentru care, cred eu, ar trebui să ne apropiem de ea cu grijă și desculți, căci pășim pe tărâmul sacru al suferinței umane.

Dar, îmi veți spune, acest Iov, care fără îndoială că suferă cumplit, nu este nicidecum neprihănit și ceea ce ne descoperă despre sine este chiar mai dezgustător (cuvânt care revine de mai multe ori în discuțiile personajelor din film, de fiecare dată cu referire la Charlie) decât trupul său deformat de straturile de grăsime care-i îngreuiază mișcările. Seceră ce a semănat și, în ciuda vocii sale melodioase și calde, a inteligenței și a blândeții cuceritoare, este un om care i-a rănit teribil pe cei mai apropiați ai lui și care nerostit Îl blestemă pe Dumnezeu, întorcându-i spatele. Acest Iona prizonier în trupul balenei pare a se fi împăcat cu soarta lui și nu vrea să primească ajutor, darămite să-l ceară, chiar dacă a ajuns într-o situație disperată. Acest Noe, care vede apropierea sfârșitului, nu-și face o corabie, ci lasă ca evenimentele să-și continue cursul lor, așteptându-și moartea.

Charlie ni se înfățișează ca un om suferind de depresie și consumat de vinovăție, care vrea să repare greșelile trecutului și pentru care caută absolvire.

Și totuși, dacă privim mai atent, refuzând să-l reducem la reflexele autodistructive, la homosexualitatea de care nu se căiește și la respingerea încercărilor de evanghelizare venite din partea unui tânăr evanghelist preocupat de soarta sufletului său, Charlie ni se înfățișează ca un om suferind de depresie și consumat de vinovăție, care vrea să repare greșelile trecutului și pentru care caută absolvire. „Am nevoie să știu că am făcut un singur lucru bun în viață!”, se plânge el, în timpul unei scene deosebit de emoționante spre punctul culminant al filmului, și afirmația aceasta încapsulează tot ceea ce îl bântuie și ne dezvăluie motorul principal al motivațiilor sale[2]. Ceea ce trăiește este cu atât mai tragic cu cât se află într-un iad creat de el însuși și refuză ideea unei vieți de apoi, tocmai pentru că se simte condamnat, nicidecum înțeles sau iubit. Descoperim din discuția pe care o are cu tânărul evanghelic zelos și cum arată Dumnezeul pe care el în respinge, în care recunoaștem amprenta regizorului Daren Aronosky.

Poate că cei mai mulți dintre noi, creștinii evanghelici, ne-am identificat mai degrabă cu neexperimentatul, dar aparent sincerul Thomas (interpretat de Ty Simpkins), care este convins că a fost trimis de Dumnezeu la Charlie și care revine în apartamentul deloc îmbietor (tot timpul am avut senzația că trebuie să fie un miros greu, neplăcut, fapt confirmat la un moment dat de afirmația fiicei sale) cu explicații privind judecata divină și vestea bună a mântuirii. Răspunsul pe care îl primește se bazează nu atât pe spusele lui, cât pe experiența religioasă și istoricul relației lui Charlie cu biserica, de aceea tânărul rămâne încurcat. Aș spune că momentele acestea constituie mai degrabă o critică a unui anumit tip de evanghelizare, și nu putem să nu ne întrebăm cum ar fi decurs conversația cu un om înțelept și trecut prin viață.

Tot ea este cea care verbalizează, în cele din urmă, că nimeni nu poate salva pe nimeni și că încercarea de a face acest lucru ar putea însemna să nu-i mai vezi ca oameni. Și trebuie să recunoaștem adevărul celor spune de ea, pentru că nu putem salva pe nimeni și nici nu putem forța mântuirea nimănui.

Dar nu doar Thomas vrea să-l salveze, ci și Liz, prietena care are grijă de el, deși cu o abordare total diferită, care valorifică experiența ei religioasă, precum și relația cu Alan (fratele ei și partenerul decedat al lui Charlie). Tot ea este cea care verbalizează, în cele din urmă, că nimeni nu poate salva pe nimeni și că încercarea de a face acest lucru ar putea însemna să nu-i mai vezi ca oameni. Și trebuie să recunoaștem adevărul celor spune de ea, pentru că nu putem salva pe nimeni și nici nu putem forța mântuirea nimănui. Nici Dumnezeu nu o face. Dar este la fel de adevărat că adesea nu suntem stăpânii noștri (fapt pe care pare să-l înțeleagă și Charlie), că nu ne înțelegem până la capăt și că pentru a ajunge la acele „mișcări periodice de sinceritate” despre care vorbește Tournier[3] – în care să regăsim contactul cu Dumnezeu și deopotrivă cu noi înșine – avem nevoie de mijlocirea unui interlocutor.

Dar ce l-a salvat pe Samuel Hunter și cum a ieșit el din depresie? Autorul scenariului mărturisește în interviul menționat deja că a beneficiat de dragostea și sprijinul familiei, ale celor apropiați lui: „Am avut în viața mea aceste lucruri care m-au ajutat să renunț la convingerea că sunt o persoană îngrozitoare, demnă de suferință, chiar dacă încă lupt cu asta”. Pe Charlie, personajul său, îl imaginează singur și agățându-se de fiica lui, căreia îi adresează ultimele cuvinte (acel „Ellie” disperat îmi amintește de strigătul lui Cristos pe cruce) pentru care își adună ultimele forțe. De remarcat că în cele din urmă clipe ale vieții, lui Charlie îi trec prin minte momentele petrecute pe plajă cu soția și fiica sa, și nu amintirile cu Alan, poate ca o ultimă realizare a ceea ce a contat cu adevărat.

Întrebarea însă rămâne: Ce l-ar fi putut salva pe Charlie? Și cum ar trebui să se comporte cineva care ia cunoștință de suferința unui Iov dezgustător (pentru el însuși și pentru alții), apăsat de consecințelor alegerilor sale greșite, respins și gonit în colțul rezervat păcătoșilor cu care oamenii decenți nu vor să aibă de-a face?

Întrebarea însă rămâne: Ce l-ar fi putut salva pe Charlie? Și cum ar trebui să se comporte cineva care ia cunoștință de suferința unui Iov dezgustător (pentru el însuși și pentru alții), apăsat de consecințelor alegerilor sale greșite, respins și gonit în colțul rezervat păcătoșilor cu care oamenii decenți nu vor să aibă de-a face? Am citit recent cartea lui Iov, în care un spațiu considerabil este rezervat spuselor prietenilor săi care rostesc lucruri drepte, dar nepotrivite, ca răspuns la suferința neprihănitului, care vorbesc prea mult atunci când ar fi trebuit să tacă și să asculte (da, uneori și despre Dumnezeu putem vorbi prea mult) și nu pot să nu mă întreb: Oare suntem îndreptățiți ca, în cazul unui om ca Charlie, să plagiem discursurile celor patru prieteni? Sau putem minimaliza suferința cuiva, numai pentru că este consecința alegerii sale? Putem reduce oamenii la păcatele comise, repetând aceleași formule și croind uniforme caraghioase cu talie unică pentru fiecare dintre ei? Oare nu ar fi mai potrivit ca, precum Cristos din Legenda Marelui Inchizitor a lui Dostoievski, să ascultăm smeriți și tăcuți, lăsându-le un „sărut pe buze”?

Cât despre mine, chiar dacă luptele lui sunt altele decât ale mele, m-am trezit că mă identific puternic cu Charlie și neputința lui de a-și controla instinctele, de a lupta împotriva obiceiurilor distructive, de a se accepta și ierta pe sine însuși, de a căuta deznădăjduit o modalitate de a îndrepta consecințele alegerilor sale greșite, de a cădea în disperarea cauzată de respingea și judecata celor așa-ziși neprihăniți care nu dau un ban pe tine și îți disprețuiesc suferința. Je suis Charlie, vorba sloganului din 2015. Și, la fel ca el, am nevoie de har vindecător. 

(Imagine: screenshot)

Alte articole din grupajul „Suferința psihică în context religios”


[1] https://www.vox.com/culture/23498429/whale-interview-samuel-hunter-writer-christian-oscar-winner-brendan-fraser

[2] Idee preluată din articolul lui Cole Burgett, https://www.equip.org/articles/let-faith-oust-fact-a-review-of-the-whale/

[3] Paul Tourner, Personajul și persoana, Decenu.eu, Oradea, 2020, p. 128

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply