Un Nou Testament care n-a mai ajuns la tipar

Principesa Ralu Callimachi și versiunea tradusă de preotul Constantin Morariu

În conștiința evanghelică românească, principesa Ralu Callimachi (1867–1944) a rămas cunoscută doar pentru acțiunea de patronaj care l-a avut ca beneficiar pe Dumitru Cornilescu, a cărui primă versiune a Scripturii a ajuns anul acesta la centenar. Știm despre ea că a primit la Geneva celebrul calendar cu meditații zilnice și că această cărticică a impresionat-o atât de mult, încât și-a dorit să-l întâlnească pe traducător. În urma întâlnirii, principesa l-a angajat pe Cornilescu să traducă Biblia, l-a găzduit la castelul familiei din Stâncești, în perioada 1915-1920, și astfel a rezultat versiunea biblică de care ne bucurăm astăzi.

Nimeni nu poate tăgădui că biserica noastră românească e mai mult moartă decât vie, pentrucă moartă e legea lui Cristos în cea mai mare parte a sufletelor neamului nostru.

În lipsa informațiilor de context, acest episod, relatat aici extrem de schematizat, pare aproape neverosimil. De ce ar vrea o doamnă din înalta societate a României interbelice, care își face veacul la Geneva, să se apuce brusc de o întreprindere anevoioasă, anume traducerea Noului Testament, în urma unei simple întâlniri cu un student la teologie care s-a întâmplat să devină cunoscut pentru traducerea unor broșuri religioase? Dacă însă ținem cont de istoria mai amplă a acțiunilor principesei, lucrurile se așază în logica lor firească. La momentul întâlnirii cu Dumitru Cornilescu, Ralu Callimachi avea în spate aproape două decenii de patronaj cultural-religios și dobândise experiența necesară lansării unui demers de anvergura celui care s-a concretizat în publicarea întregii Biblii. În plus, există indicii serioase, care merită evaluate și prezentate într-un material separat, că prințesa a contribuit ea însăși la munca de traducere și de corectare a textului biblic.

Date fiind constrângerile unui articol, mă voi limita la evocarea episodului „Institutul biblic românesc” înființat la Suceava de preotul Constantin Morariu din Pătrăuți, subliniind în același timp atât rolul important pe care l-a jucat principesa în tipărirea câtorva broșuri scrise de clerici protestanți din Apus, cât și contribuția ei la demararea unui proiect biblic care, din cauza războiului, nu a mai ajuns la maturitate.

La momentul întâlnirii cu Dumitru Cornilescu, Ralu Callimachi avea în spate aproape două decenii de patronaj cultural-religios și dobândise experiența necesară lansării unui demers de anvergura celui care s-a concretizat în publicarea întregii Biblii.

Înainte de a intra în subiect, trebuie precizat că primul Nou Testament tipărit prin eforturile principesei a apărut în 1898. În anii următori, Ralu Callimachi s-a asociat unor noi proiecte care fie aveau în centru textul biblic, fie urmăreau transpunerea mesajului biblic într-o formă accesibilă, menită să revigoreze viața spirituală din teritoriile românești. Cel mai important colaborator din perioada antebelică este preotul Constantin Morariu, din Bucovina. Între clericii cu activitate de presă, parohul din Pătrăuți rămâne o voce singulară, atât prin patosul numeroaselor articole în care critica religiozitatea formală din spațiul românesc, cât și prin demersurile făcute în încercarea de a întemeia un Institut biblic românesc. „Nimeni nu poate tăgădui că biserica noastră românească e mai mult moartă decât vie, pentrucă moartă e legea lui Cristos în cea mai mare parte a sufletelor neamului nostru”, își inaugura autorul seria de articole publicate în Foaia diecezană a eparhiei ortodoxe a Caransebeșului, la începutul anului 1920. Experiența pastorală dobândită la Pătrăuți („unde în privința religiozității și moralității am aflat așa o tabulă rasa, încât mi se părea că nici nu mai sunt în Europa, ci în cutare cuib de sălbatici din alt continent”) l-a convins pe preotul Morariu că „unicul instrument hirurgical, menit să curățiască absolut toate infecțiile relativ la sfințenia adevărurilor celor vecinice din toate sufletele neamului nostru, este numai un Institut biblic românesc” (FD, 35.6, 1920, p. 3). Acesta urma să aibă rolul de a tipări „în limba cea mai ușoară poporală și în milioane de exemplare, cărți de ale Sfintei Scripturi și alte scrieri religioase-morale, aprobate toate de autoritatea noastră bisericească”, la prețuri modice sau chiar pentru difuzare gratuită” (ibid., p. 3).

Primul Nou Testament tipărit prin eforturile principesei a apărut în 1898.

Modelul pentru un astfel de Institut, după cum mărturisea preotul, era cel creat în Germania de teologul pietist August Hermann Francke (1663–1727), a cărui activitate o elogiase într-o broșură publicată în 1899. Printr-o „dispozițiune dumnezeiască”, preotul din Pătrăuți avusese ocazia să constate în 1901 „efectul ce-l produce cetirea Bibliei asupra coloniștilor germani din Ițcanii-Noui” (FD, 35.7, 1920, p. 2). După „crâncena răscoală a țăranilor din 1907, de care fiecărui român trebuia să-i ardă inima ca pe jăratec”, Constantin Morariu a făcut un nou apel pentru înființarea unui Institut biblic românesc. Textul, publicat mai întâi în volumul Virtutea creștină, a fost reluat în revista Neamul românesc politic din 1907 și a găsit ecou în inimile unor susținători.

Între cei entuziasmați de proiectul acelui Institut era inginerul Constantin Alimănișteanu, care a donat 5.000 de lei, explicând apoi pe larg motivația gestului său:

„Eu am cetit bine și Biblia, și am cetit și multe din cărțile clasice, socotite de oameni și pedagogi de seamă ca absolut indispensabile pentru desăvârșirea culturii unui om din secolul al XX-lea. Și mărturisesc că azi, după mine unul cel puțin, nu poate fi «punct de plecare» mai binecuvântat pentru însuflețirea, scoaterea din întunerec și mântuirea de cele rele a unui popor, ca Biblia, Noul Testament mai cu seamă” (Tribuna, 4 sept. 1907, p. 2).

Un semnal important a venit și de la principesa Ralu Callimachi, care i-a trimis preotului din Pătrăuți o „însuflețitoare epistolă” publicată în Junimea literară (1911, nr. 7–9): „Citind în Neamul românesc ce ați scris (…) despre înființarea unui Institut biblic românesc, am fost aprinsă de o mare bucurie și de un mare dor, de a vedea împlinită această frumoasă și sfântă ideie, care nu poate veni decât dela Tatăl ceresc. (…) Într’adevăr, avem nevoie de a cunoaște învățătura Domnului mai din adâncul inimii, avem nevoie de a cunoaște pe Domnul nostru Isus Hristos mai de aproape și de a-L sluji din toată inima. Dar pentru aceasta trebuie să avem Biblia în mânile noastre.”

În final, Institutul biblic a fost înființat în iulie 1912, la Suceava, în Bucovina, iar statutul a fost aprobat de guvernul de la Cernăuți. Potrivit documentului fondator, organizația era condusă de un comitet format din doi preoți și trei mireni.

Morariu își dorea ca viitorul Institut să fie înființat sub autoritatea unui „centru de căpetenie” care să dea unei astfel de întreprinderi „aureola necesară”, însă demersurile făcute pe linie politică sau bisericească s-au lovit de numeroase obstacole. Memoriile trimise către C.C. Arion, ministrul Cultelor, sau către ÎPS Conon Arămescu, mitropolitul primat, nu au avut efectul scontat. Din Transilvania, mitropolitul Ioan Mețianu al Sibiului se arăta interesat să sprijine publicarea de cărți religioase, dar nu putea trece cu vederea atitudinea rezervată a chiriarhilor din Regat: „Dacă frații noștri din România, cu mulțime de inteligență clericală și laică, nu s’au încumetat a se angaja la înființarea unui Institut biblic, atunci cu atâta mai puțin m’ași putea încumeta eu… la etatea mea de peste 83 de ani” (FD, 35.8, 1920, p. 3).

În 1911, viziunea preotului Constantin Morariu cu privire la înființarea unui Institut Biblic părea să se fi năruit: „Pierdusem orice nădejde și, cu mare durere, mă hotărâsem să încetez cu desăvârșire a mai stărui să se dea nenorocitului nostru neam singurul medicament atât de ușor de dat și atât de trebuitor pentru absoluta vindecare a tuturor bolilor sale.” Un nou imbold a venit însă de la Geneva sub forma unor „pachete de cărți nemțești, fără indicarea expeditorului și fără nici o altă deslușire, însă cu scrisoarea de pe adresă mie bine cunoscută, anume a doamnei Ralu Callimaki” (ibid., p. 3). Coletele expediate de Ralu Callimachi conțineau exemplare din traducerea germană a unei broșuri scrise de evanghelistul scoțian Henry Drummond (1851–1897), anume The Greatest Thing in the World. Părintele Morariu tradusese lucrarea din germană și ceruse dreptul de publicare de la editorul din Leipzig. Cum însă editura germană nu putea să-i cedeze preotului copyrightul pentru o altă versiune, traducătorul a apelat la principesa Callimachi, „cu rugarea să binevoiască a-mi exopera dreptul de prelucrare dela izvorul englez”. După obținerea drepturilor de publicare, principesa i-a trimis traducătorului și o mie de lei pentru tipărirea lucrării, rezervând totodată o mie de exemplare din viitorul tiraj.

În decursul anului 1913 preotul Morariu a finalizat manuscrisul Noului Testament și l-a expediat prințesei, dar lucrurile nu au mers mai departe, din cauza izbucnirii războiului, care a aruncat în haos civilizația apuseană.

Entuziasmat de această evoluție neașteptată, preotul din Pătrăuți a făcut un nou efort, solicitându-i în scris profesorului Teodor Tarnavschi să așeze viitorul institut biblic sub oblăduirea Societății pentru cultura și literatura română din Bucovina (Cernăuți). În urma răspunsului negativ pe care l-a primit, preotul a ajuns la concluzia că trebuie să fondeze „doritul Institut prin o societate cu statute aprobate de guvernul țării” (ibid.).

În final, Institutul biblic a fost înființat în iulie 1912, la Suceava, în Bucovina, iar statutul a fost aprobat de guvernul de la Cernăuți. Potrivit documentului fondator, organizația era condusă de un comitet format din doi preoți și trei mireni. Scopul institutului era „tipărirea de scrieri religioase, morale și de părți ale Sfintei Scripturi în limba cea mai ușoară poporală, înțeleasă de neamul românesc de pretutindeni, precum și răspândirea lor cu prețuri minimale” (FD, 35.9, 1920, p. 4). Materialul tipărit în primele numere ale foii informative provenea din cărțile trimise de Ralu Callimachi. Donația ei inițială, de o mie de lei (preschimbați în 950 de coroane), a fost folosită pentru a tipări 5.000 de exemplare din primul număr al Foii și o broșură în 5.200 de exemplare (1.200 „de lux” și 4.000 simple).

În anul 1913, principesa Callimachi i-a trimis preotului Morariu 8.000 de lei (7.385 de coroane) pentru a asigura „stereotipia Noului Testament ca prima carte a Institutului biblic” (ibid.). La începutul secolului, pentru a reduce costurile aferente culegerii repetate a zațului necesar unei retipăriri, Societățile biblice au dezvoltat o tehnologie nouă, stereotipia, folosită pentru lucrările de mare tiraj. O altă contribuție importantă (1.000 de coroane) a venit în octombrie 1912 din partea Mitropolitului Vladimir de Repta, membru fondator al Institutului. Astfel, la 1 iulie 1916 contul Institutul Biblic deschis la banca de tip Raiffeisen din Pătrăuți înregistra 10.729 de coroane. Contribuția totală făcută de Ralu Callimachi se ridica la 9.500 de lei.

Pentru a realiza un text în „limba cea mai ușoară poporală” preotul Morariu a ales șapte ediții ale Noului Testament, urmând să întocmească, pe baza lor, versiunea finală.

Principala dorință a prințesei era tipărirea Noului Testament, astfel că la 29 aprilie 1913 Comitetul Institutului a obținut de la Mitropolitul Repta permisiunea de a tipări această carte. Când s-a pus problema alegerii unui text anume, membrii comitetului au constatat că „nici una din edițiile existente nu se potrivia cu scopul nostru” (ibid., p. 5). Pentru a realiza un text în „limba cea mai ușoară poporală” preotul Morariu a ales șapte ediții ale Noului Testament, urmând să întocmească, pe baza lor, versiunea finală. Pe măsură ce redacta secțiuni din text, i le trimite prințesei, pentru ca ea să le revadă după versiuni franceze și engleze. Varianta finală a textului urma să fie dată spre aprobare Consistoriului bisericesc din Cernăuți. În decursul anului 1913 preotul Morariu a finalizat manuscrisul Noului Testament și l-a expediat prințesei, dar lucrurile nu au mers mai departe, din cauza izbucnirii războiului, care a aruncat în haos civilizația apuseană: „De atunci și până acum am stagnat tot timpul din pricina turbării, fără perechie a mult slăvitei culturi și civilizații umanistice” (ibid.).

Pagina de titlu a versiunii 1921 (© Emanuel Conțac)

Între timp, prințesa găsise un nou colaborator, în persoana lui Dumitru Cornilescu, al cărui calendar cu meditații zilnice i-a parvenit la Geneva. Intrigată de publicarea unei asemenea broșuri, principesa a insistat să-l întâlnească pe traducător, i-a trimis 300 de lei (banii pe care acesta îi cheltuise pentru tipărirea calendarului) și i-a propus să înceapă o nouă traducere. În 1915, anul întâlnirii dintre Ralu Callimachi și Cornilescu, Noul Testament tradus de preotul Morariu era gata și nu aștepta decât să intre la tipar. Cornilescu, într-un interviu din 1974, își amintea lucrurile diferit. În versiunea lui, prințesa îi spusese următoarele: „Acum o lună am început să tipăresc Biblia românească, așa cum este, căci mi-am spus: Mai bine o traducere proastă decât niciuna! Am început și am primele foi. Le-am tipărit, dar dacă dvs. voiți să faceți traducerea asta, eu încetez și aștept.”

Proiectul de traducere inițiat de Ralu Callimachi și dus la bun sfârșit de Cornilescu este doar unul dintre cele care au fost lansate în perioada antebelică.

Dacă trebuie să arbitrăm între informațiile așternute în scris de preotul Moraru, în 1920, și informațiile rememorate de Cornilescu în 1974 (la aproape șase decenii de la cele petrecute), putem presupune că informația transmisă de clericul bucovinean este mai plauzibilă. În dialogul cu Cornilescu, principesa trebuie să-i fi spus doar că a făcut deja demersuri în vederea publicării unui Nou Testament, care urmează să fie tipărit. Este puțin probabil că primele coli ieșiseră deja de la tipar. Totuși, dacă Dumitru Cornilescu a redat corect acest detaliu, trebuie să presupunem că preotul Morariu l-a omis din relatarea sa pentru a menaja imaginea prințesei, de al cărei sprijin considerabil beneficiase o vreme. În cealaltă ipoteză, putem presupune că, deși manuscrisul Noului Testament nu a mai ajuns la tipar, Cornilescu a conferit întregului episod o turnură dramatică, pentru a sublinia hotărârea fermă luată de prințesă cu privire la realizarea unui nou text.

În aprilie 1919, știrile despre versiunea pregătită de Dumitru Cornilescu începeau să circule în presă. Ziarul Crai Nou din Botoșani scria: „La Stăncești-Botoșani, în castelul familiei Callimaki, se pregătește o mare operă de cultură religioasă și națională. Din inițiativa și cheltuiala principesei Ralu Callimaki se va tipări Noul Testament, în traducerea dlui licențiat în teologie, D. Cornilescu, pentru a fi împărțit gratuit în România întreagă.” Tot în primăvara lui 1919, Comitetul Societății Biblice Britanice primea prin viu grai, de la John Howard Adeney, vești despre versiunea pregătită de Cornilescu.

Nu știm care a fost soarta versiunii «Constantin Morariu», finalizată în 1913, dar rămasă în stadiul de manuscris.

Tocmai în lumina acestor pregătiri trebuie citită precizarea pe care o face preotul C. Morariu: „În 1919 am ridicat dela banca din Pătrăuți întreagă averea Institutului biblic, în suma de 12.742 cor. 69 b., am împrumutat din ea zece mii de coroane doamnei Callimaki, iar restul (…) l-am schimbat cu 1.188 de lei și l-am depus la Banca românească din Cernăuți pe carnetul de economii Nr. 68” (ibid.). Prințesa Callimachi avea nevoie de banii necesari pentru tipărirea Noului Testament (1920), respectiv a Bibliei (1921) traduse de Dumitru Cornilescu. Pe fondul lipsei de hârtie tipografică, principesa i-a rugat pe membrii Comitetului Societății Biblice Britanice să asigure necesarul de hârtie pentru imprimarea Bibliei, oferindu-se să achite integral prețul. Dintr-o scrisoare trimisă de J.W. Wiles către Casa Bibliei în 17 martie 1921 rezultă că Societatea Biblică Britanică i-a pus principesei la dispoziție hârtia pro bono.

Proiectul de traducere inițiat de Ralu Callimachi și dus la bun sfârșit de Cornilescu este doar unul dintre cele care au fost lansate în perioada antebelică. Nu știm care a fost soarta versiunii „Constantin Morariu”, finalizată în 1913, dar rămasă în stadiul de manuscris. Nu este exclus ca principesa să fi folosit această versiune ca instrument de verificare a textului pregătit de Cornilescu la Stâncești. O altă traducere nefinalizată își are începuturile mai devreme, în 1911, când Societatea Biblică Britanică i-a cerut arhimandritului Iuliu Scriban să facă o versiune nouă a Noului Testament, Vechiul Testament urmând să fie tradus de Episcopul Nicodim. În ciuda tuturor eforturilor făcute de reprezentanții Societății, cei doi ierarhi nu și-au onorat angajamentul, astfel că în martie 1921 J.W. Wiles se vedea nevoit să trimită la Londra următoarea informare: „Arhimandritul Scriban este o persoană cât se poate de interesantă și de plăcută, dar nu cred că Societatea va obține vreun text de la el.”  Pe 27 aprilie 1921 Robert Kilgour tranșa definitiv chestiunea, într-o misivă către Wiles: „Am luat notă de ceea ce ați spus cu privire la arhimandritul Scriban și episcopul Nicodim în aceste scrisori. Date fiind toate aceste circumstanțe, am decis la nivel editorial ca versiunea lui Cornilescu să fi aprobată pentru circulație provizorie și considerăm că este cel mai bine ca între timp să suspendăm revizuirea VT și a NT. Prin urmare, vă rog să luați legătura cu arhimandritul Scriban și cu episcopul Nicodim și să le comunicați această decizie.”

(Imagine: © Emanuel Conțac. Ralu Callimachi e prima din stânga)

Precizări bibliografice

• Tema acestui articol mi-a fost semnalată de Sami Havrisciuc, în preajma unei conferințe pe care am ținut‑o la Arad, cu prilejul centenarului ediției princeps a versiunii Cornilescu (1921). Cartea de Memorii scrisă de fostul preot din Pătrăuți nu mi-a fost accesibilă în format fizic. Pentru a reconstitui istoria Institutului Biblic fondat la Suceava, am parcurs foiletonul publicat de Constantin Morariu în Foaia diecezană. Organul eparhiei ortodoxe române a Caransebeșului, nr. 6-10, feb.-martie 1920.
• Documentele din arhiva SBB privitoare la Cornilescu și versiunea sa au fost adunate în volumul Cornilescu. Din culisele publicării celei mai citite traduceri românești a Sfintei Scripturi, Oradea, Editura Roua, 2021. Scrisorile citate în articol pot fi identificate după data expedierii.
• Interviul acordat de Dumitru Cornilescu în 1974 a fost publicat în revista Archiva Moldaviae. Varianta online poate fi citită pe Academia.edu.
• Datorez mulțumiri conf. univ. dr. Mihaela Bucin, care mi-a semnalat articolele din Patria (în care este citată revista Crai Nou), respectiv Tribuna.
• Data morții prințesei Ralu Callimachi mi-a fost comunicată de dl Dorel Mihai Gaftoneanu, din Botoșani, în urma unor demersuri pe care le-a făcut pe lângă primăria comunei Salcea, Suceava.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

RON

EUR

USD

Alege suma

50

100

200

Donează

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU