Unorthodox – filmul care ne provoacă la ortopraxie

18 April 2020

Avertisment: Articolul dezvăluie intriga filmului.

Recent, Netflix a lansat miniseria Unorthodox, prima realizată în limba idiș. Este vorba despre epopeea exodului unei tinere evreice dintr-o comunitate hasidică new-yorkeză extrem de închisă, cu rădăcini în Maramureșul istoric. Un simplu pion cu destin total depersonalizat, controlat în detaliu de regulile aberante ale comunității, croite, chipurile, pentru a asculta de Dumnezeu și a conserva identitatea grupului, tânăra se ridică împotriva curentului și evadează din comunitate, pentru a se regăsi pe sine, sau, mai bine zis, pentru a se reinventa în propriii termeni.

Îmbrăcămintea femeilor și fetelor este, sub toate aspectele, una extrem de sobră și sărăcăcioasă. Scopul final este ca atât bărbații, cât și femeile, să arate total diferit de restul lumii, să nu lase niciun dubiu privind apartenența lor de grup.

Istoria își are rădăcinile în deceniile 4 și 5 ale secolului XX, când o mulțime de evrei europeni s-au refugiat la New York, unii ca să scape de Holocaust, alții ca supraviețuitori ai acestuia. O parte consistentă, printre care și mulți evrei din Nord-Vestul Transilvaniei, s-au așezat într-o enclavă din Brooklyn. Acolo, la Williamsburg, chiar în inima orașului, s-a păstrat vie limba idiș, o relicvă a unei lumi deja apuse. Din punct de vedere spiritual, aici și-a impus dominația dinastia hasidică a rabinului Joel Teitelbaum, originar din Satu Mare. Atât prin convertirea altora, cât mai ales prin spor natural, întrucât fiecare familie are în medie opt copii, hasidicii Satmar, cum sunt cunoscuți, numără azi peste o sută de mii de aderenți în toată lumea, dintre care cel puțin jumătate locuiesc în Williamsburg. Acesta este un areal divers colorat, bogat din punct de vedere cultural, împărțit în special cu portoricani și italo-americani. Cu un trecut destul de controversat, Teitelbaum s-a opus din răsputeri sionismului, considerat o erezie. El și-a încurajat adepții să se autofinanțeze și să nu primească niciun fel de asistență din partea statului Israel. Asemenea altor proeminenți lideri hasidici și ortodocși, afirma că Dumnezeu a promis că întoarcerea în Țara Sfântă va fi sub conducerea unui Mesia evreu. Pentru rabin, fondarea statului Israel de către evreii seculari și religioși a fost o viciere gravă a poruncii de a-l aștepta pe Mesia. Ca atare, simpla existență a acestui stat îl împiedică pe adevăratul Mesia să-și facă apariția.

Pe plan ritualic, rabinul Teitelbaum a impus obligativitatea purtării, în zilele de Sabat și cu ocazia sărbătorile religioase, a unui ștreimel [căciulă tradițională din blană de nurcă], de către bărbații căsătoriți. Păstrarea ținutei tradiționale hasidice e văzută în dinastia Satmar drept o armă contra asimilării etnice și culturale, una căreia este foarte greu să-i opui rezistență în America. Orice căsătorie din comunitate este intermediată. Tinerii nu au voie să se întâlnească decât de două sau trei ori înainte de nuntă, iar rolul femeii este redus la supunere totală, viață modestă, în spatele scenei, și procreere. O nevastă bună e cea care rămâne repede însărcinată și face mulți copii. Ea trebuie să-l facă pe bărbatul ei să se simtă ca un rege. Lunar, înainte de mikvah, baia tradițională de curățire, femeia trebuie să se tundă zero. Cum părul femeii, cât de mic, trebuie acoperit prin Lege, se folosește un fel de turban. Mai nou, deși Teitelbaum nu era de acord cu acest lucru, se permite purtarea unui sheitel, o perucă specială. Ironia e maximă: podoaba naturală e înlocuită cu una artificială, care trebuie să fie cât mai naturală ca aspect. În plus, fetele și femeile sunt obligate să poarte niște dresuri cu cusătură, fabricate dintr-un material special, foarte gros, gen 90 DEN. Îmbrăcămintea femeilor și fetelor este, sub toate aspectele, una extrem de sobră și sărăcăcioasă. Scopul final este ca atât bărbații, cât și femeile, să arate total diferit de restul lumii, să nu lase niciun dubiu privind apartenența lor de grup.

Fără a repudia total lumea din care tânăra tocmai scăpase, filmul celebrează abilitatea ei de a-și crea o lume nouă, în termeni digerați pe cont propriu.

Protagonista filmului, Esty [Esther] Shapiro, este o tânără de 19 ani, firavă, căsătorită cu Yanky, un bărbat imatur, aflat sub papucul familiei sale. Crescută de o mătușă și de un tată alcoolic, viața Estherei a fost un lanț de traume. Cu toate acestea, ea a reușit să ia pe ascuns lecții de pian, vreme de câțiva ani, de la o chiriașă a tatălui său, deși îi era interzis așa ceva. O femeie hasidică nu are voie să cânte în public. De mică însă, Esty a simțit că e diferită de celelalte fete și i-a făcut cunoscut acest lucru lui Yanky, înainte de nuntă. „E bine să fii diferit!” a exclamat el, fără a înțelege semnificațiile, care erau mult mai complexe decât perspectiva lui limitată. Încă de la primele discuții despre nunta ei cu Yanky, Esty și-a întrebat mătușa: „Cum este băiatul acesta?” Răspunzând răstit unei întrebări care-i părea absurdă, Malka i-a zis scurt: „E ca toți ceilalți. Normal.” Suficient cât să lase o umbră de speranță în sufletul acestei tinere sensibile, cum că prin căsătoria cu el viața ei ar putea căpăta un sens pozitiv. A urmat, înainte de nuntă, un simulacru de pregătire sexuală, cu o femeie matură din comunitate, care a lăsat-o pur și simplu perplexă pe tânăra a cărei viață părea o minge controlată de ceilalți. După care, conform ritualului pentru femeile măritate, frumoasa ei podoabă capilară a fost îndepărtată complet. O scenă dramatică, în care tânăra încerca din răsputeri să zâmbească, când șuvoaie de lacrimi se zbăteau să-i trădeze adevăratele sentimente.

Mariajul a debutat prost, cei doi neputând face dragoste, din cauză că tânăra plăpândă avea dureri foarte mari. Fiindcă n-a rămas însărcinată rapid, precum cumnatele sale mai vrednice, Esty a devenit imediat oaia neagră a familiei. Pentru a-i satisface cerințele, strângând din dinți, i-a permis lui Yanky să finalizeze într-un sfârșit actul sexual. Dar cu toate străduințele ei, după un an de la căsătorie, nesatisfăcut că ea nu-i făcuse copii, el a fluturat chiar ideea divorțului. Suferind enorm fiindcă nu era prețuită, deși a descoperit că era însărcinată, Esty a luat decizia greu de imaginat, de a se rupe total de lumea ei, de care mental oricum nu aparținea. Avea un precedent, prin mama ei. Aceasta fugise la Berlin când Esty avea trei ani, din cauza soțului său alcoolic. Trăia acum împreună cu o shiksa [o urâciune / o filisteancă], o femeie neevreică și încă suferea fiindcă fusese separată cu forța de fiica ei. Prezentă doar în spatele scenei la nunta fiicei sale, mama lui Esty îi lăsase pe ascuns niște acte, cu care putea obține cetățenia germană, în caz că ar fi dorit să fugă. Profitând de ruperea unui eruv în ziua de Sabat, care le-a blocat în case pe celelalte membre ale comunității, toate cu copii mici, chiar dacă asta a presupus să plece cu mâinile goale, Esty a evadat. De Sabat, evreul hasidic nu poate căra afară din casă pe teren public, pe o distanță mai mare de câțiva metri, nici măcar cheile, batista sau un copil, considerându-se acest lucru ca efectuarea unei munci.

Eruv-ul este o frânghie ce delimitează un perimetru anume, uneori un cartier întreg. În mijlocul acestuia se plasează o pâine cumpărată din banii fiecărui proprietar din zonă. Astfel acea zonă este transformată spiritual într-una de proprietate comună. Ca urmare, fiecare locuitor poate să se deplaseze în spațiul delimitat de eruv cu copiii, sau cărând alte lucruri, fără a încălca Legea. Acea frânghie a eruv-ului reprezintă un fel de Cortină de Fier pentru comunitatea Satmar. Oferă celor din intrerior un grad de libertate, strict în acel spațiu, fără posibilitatea de a-l depăși fie și cu un metru. Nu-i de mirare că, ulterior, Esty avea să declare sec unui prieten nedumerit cum de o persoană din New York arăta și se comporta astfel: „Williamsburg nu este America!” Cum Esty și-a ascuns la brâu actele și banii, a putut părăsi locuința fără probleme. Eruv-ul fiind rupt de vânt în acel moment, incidentul îi blocase temporar pe toți ceilalți în case, asigurându-i un spațiu de manevră ferit de priviri indiscrete. Era un semn providențial, prevestitor al libertății.

Prima oprire a fost la apartamentul profesoarei de pian, complice la evadare, care i-a dat pașaportul și un dar mic, cu semnificație mare: o busolă. În acest demers de eliberare avea nevoie mai mult decât orice de direcție, spre a se putea regăsi pe sine. Cu un Uber s-a îndreptat spre aeroport. Nu era doar prima ei ieșire din New York, era o fugă spre necunoscut, neștiind ce avea să facă odată ajunsă la destinație. Printre altele trebuia să se confrunte cu stafia Holocaustului, cu ale cărei umbre se intersectase de mică, prin educația primită. Fiecare pas pe care-l face ne dezvăluie o persoană cu un echilibru fragil, marcat pe deoparte de un curaj enorm, dar pe de alta de vulnerabilitate și nesiguranță.

Folosim mijloace oneste sau operăm cu șantaj emoțional? Inducem frică, vehiculăm slogane sau manifestăm har și dragoste?

La Berlin nu-și găsește mama acasă. Face însă cunoștință cu un grup non-conformist de studenți la muzică. Aceștia o acceptă în mijlocul lor, intrigați de apariția ei insolită, ca un călător în timp, aterizat dintr-o altă epocă. Părea ireal că ea venea din New York. Dar „Wiliamsburg nu e New York!” a protestat ea. Și avea dreptate. Asistând pe furiș la repetițiile prietenilor, Esty a fost marcată profund de acea muzică. Probabil a redescoperit ceea ce acasă era fructul oprit, din care se înfruptase pe ascuns în casa profesoarei care le era chiriașă. Muzica fusese doar primul pas spre eliberare de sub tirania comunitară. Prin muzică conștientizase și mai mult că ea este diferită. Esty se agață de compania acelor amici și pleacă cu ei la plajă, pe malul lacului Wannsee, vizavi de vila în care liderii naziști luaseră decizia Soluției Finale. „Și voi faceți baie aici?”, întreabă ea năucită. „Ce dacă, e doar apă!” i s-a răspuns fără echivoc. Descumpănită de dezinvoltura lor, în ținuta ei stranie de Williamsburg, amintind de o guvernantă britanică din epoca interbelică, Esty își scoate doar pantofii și dresurile groase, apoi intră îmbrăcată în apă. După câțiva metri, eliberată treptat de închisoarea din propria ei minte, leapădă sheitel-ul de pe cap, abandonându-l, prezentându-se lumii exact așa cum era, aproape cheală. Și se scufundă în apă, ca în cadrul unui mikvah autentic de curățire. Acea curățire care te dezleagă și nu te robește, ca botez al unei vieți noi. Descoperită după ce a înnoptat pe ascuns într-o sală a conservatorului, șansa îi zâmbește și este provocată să aplice pentru o bursă acordată persoanelor aflate în situații speciale. Speranțele sale sunt năruite de Yael, care, după o audiție în fața prietenilor săi, îi face o evaluare clinică: deși avea talent, era doar o amatoare la pian.

Între timp, la Williamsburg se dăduse alarma. Yanky e disperat că a pierdut-o și o vrea înapoi. Vărul său, Moishe, care încercase anterior să evadeze din comunitate, dar s-a întors înfrânt, incapabil să facă față lumii exterioare, e recrutat de rabin să meargă cu experiența sa la Berlin, împreună cu Yanky, pentru a găsi și aduce acasă oaia rătăcită, pe Esty. Lui Moishe, care de când dezertase era un paria în comunitate, i se promite că păcatele îi vor fi iertate dacă misiunea va avea succes. Valoarea tinerei crescuse în ochii tuturor, când s-a aflat că era însărcinată. Ajunși la Berlin, Yanky și Moishe încep căutările. Descoperind că Moishe avea un smartphone, lucru prohibit la fel ca orice alt lucru modern în comunitatea lor, Yanky i l-a luat, întrebând cu candoare: „telefon, unde e Esty?” Într-alt loc, la o bibliotecă, pusă pentru prima oară în fața unui motor de căutare pe internet, Esty întreabă cu aceeași candoare: „Există Dumnezeu?” Fapt revelator care denotă că tehnicile de control ale minții și manipularea comunitară nu oferă răspunsuri, nici credință, ci doar incertitudini bine camuflate. Cum era de așteptat, nici pe search engine nu a găsit decât o serie de răspunsuri contradictorii, care i-au mărit confuzia. Deși Yanky era fidel convingerilor sale și își adusese anacronicul ștreimel cu sine la Berlin, ca să-l poarte de Sabat, Moishe s-a debarasat rapid de balastul religios, (re)devenind un tip cinic și lipsit de principii. Mai întâi a încercat să aline suferința vărului său, aruncându-l în brațele unei femei de moravuri ușoare. Acesta însă o voia pe Esty. Apoi, cu o sumă extorcată de la deznădăjduitul Yanky, s-a dus să joace poker și norocul i-a surâs, câștigând o grămadă de bani. Tot el a găsit-o pe Esty și a încercat să o convingă, făcând presiuni asupra ei și insuflându-i frică. Apoi i-a oferit un pistol, spunându-i că va avea nevoie de el când va dori să-și zboare creierii, realizând că e singură, fără vreo meserie și fără bani de trai. În disperare, aceasta și-a contactat mama, care i-a promis solemn că o va ajuta atât pe ea, cât și pe copilul ei.

Ca niște foste oi rătăcite care am fost aduse în staul, în cadrul acesta provocator al Săptămânii Pascale, merită să evaluăm cu onestitate ce facem la rândul nostru cu oile risipite din raza noastră de acțiune.

Deși Esty renunțase la ideea de a participa la audiția pentru bursa muzicală, s-a prezentat în final pregătită pentru canto, nu pian. După o piesă din repertoriul clasic al unei soprane, la cererea comisiei, a interpretat o melodie adecvată unei mezzo-soprane, cum era ea. A ales un cântec tradițional în limba idiș, care i-a permis să-și etaleze toată sensibilitatea artistică ce o caracteriza, obținând aprecierea comisiei, a prietenilor săi și a lui Yanky, ajuns și el acolo, într-un final. În mod ironic, tot ADN-ul hasidic i-a permis să decoleze spre viitor, odată ce eruv-ul imaginar din mintea ei s-a rupt și a depășit tabuurile seculare, care nu dădeau voie femeii să cânte în public. Tensiunea e maximă. Din punctul lui Yanky de vedere, evadarea ei era o nebunie și o trădare. O secvență anterioară prezentată aleator dintr-un seder, o masă pascală, arăta un rabin amintind de istoria ieșirii din Egipt, a cărui lecție era: „Când uităm cine suntem, chemăm mânia lui Dumnezeu”. Acești evrei hasidici își construiseră însă propriul lor Egipt în mijlocul New-Yorkului. Vorbesc o limbă ca și moartă, păstrează un port anacronic și respectă reguli care depersonalizează membrii, totul în numele unei hermeneutici mesianice deficitare. De faraonii imaginari se protejau cu un eruv mental pe care Esty reușise cu multă șansă să-l anihileze. Bursa câștigată era vehicolul care tocmai a lansat-o pe altă orbită. Deznodământul este previzibil. Deși Yanky o roagă să vină cu el acasă, promițând că se va schimba, Esty pornise deja pe un alt drum, fără întoarcere, al regăsirii de sine.

Fără a repudia total lumea din care tânăra tocmai scăpase, filmul celebrează abilitatea ei de a-și crea o lume nouă, în termeni digerați pe cont propriu. Ideea că nicio măsură de control al minții nu poate să împiedice un spirit să se elibereze este biruitoare. Și te poți bucura că binele învinge. Dar contează foarte mult din ce perspectivă privești. Personal, provenind dintr-o comunitate care pe alocuri a manifestat încercări de mind control și a impus o subcultură cu tușe adesea dureroase, fie și cu cele mai bune intenții, survolarea traseului Estherei Shapiro a fost revelatoare. A ne construi un Williamsburg al nostru, în ziua de azi, nu este semnul unei ortopraxii evanghelice sănătoase. Pe alocuri putem observa unele paralele îngrijorătoare, care ar fi bine să ne preocupe, ca să nu rămânem prizonieri ai unei hermeneutici deficitare, apărând forme fără fond.

Mă tem că multe oi rătăcesc fără ca cineva să le întrebe vreodată de sănătate. Mă tem că altele care se poticnesc și cad sunt «împușcate» pe loc, pentru evitarea complicațiilor. Cineva spunea că biserica de azi este singura armată care își ucide sau își abandonează soldații răniți.

Filmul mai scoate în evidență o carență majoră a comunității noastre. Acum, în Săptămâna Mare, când scriu aceste lucruri, simbolul cosmic al Păstorului cel Bun care își caută oile rătăcite, fiind dispus să-și dea viața pentru salvarea lor, are o greutate profundă. Isus n-a oferit degeaba pilda cu oaia rătăcită. În context ebraic, parabola are o semnificație puternică. Copiii lui Israel manifestă un spirit comunitar neegalat. De-a lungul secolelor, dacă unul de-al lor se convertea la creștinism, familia, rabinul, comunitatea, toți duceau lupte pentru el, încercând să-l aducă înapoi. Exista un conflict dramatic și lupta nu era abandonată decât când absolut orice speranță era pierdută. În ciuda carențelor grupului, Unorthodox prezintă totuși o comunitate din New York care trimite doi mesageri tocmai peste ocean, la Berlin, să caute oaia rătăcită, ca și când ar căuta un ac în carul cu fân. Unul era mânat de dorința de a-și aduce nevasta acasă, celălalt, un paria, dar cu experiență socială în afara comunității hasidice, fiind motivat de promisiunea că păcatele îi vor fi iertate și că își va recăpăta statutul comunitar. Primul s-a dovedit imatur pentru această misiune. Celălalt a crezut că o poate rezolva în stil mafiot. A încercat să opereze inducând neîncredere în șansele de succes și folosind ca pârghie frica, sugerând chiar sinuciderea ca finalitate. Bineînțeles că putem judeca și diseca falimentul lor.

Dar oare cum tratează comunitatea noastră oile pierdute? Nu cumva suntem și noi uneori tributari acelor două tipare: imatur și mafiot? Cât mai reproducem noi din modelul christic pe care-l predicăm de zor? Există durere pentru pierderea oilor? Se dă vreo luptă pentru recuperare? Cine duce această luptă și cum? O lăsăm în plata Domnului? Folosim mijloace oneste sau operăm cu șantaj emoțional? Inducem frică, vehiculăm slogane sau manifestăm har și dragoste? Mă tem că multe oi rătăcesc fără ca cineva să le întrebe vreodată de sănătate. Mă tem că altele care se poticnesc și cad sunt „împușcate” pe loc, pentru evitarea complicațiilor. Cineva spunea că biserica de azi este singura armată care își ucide sau își abandonează soldații răniți. Avem nevoie de un turning point. Ca niște foste oi rătăcite care am fost aduse în staul, în cadrul acesta provocator al Săptămânii Pascale, merită să evaluăm cu onestitate ce facem la rândul nostru cu oile risipite din raza noastră de acțiune. Care este, nu-i așa, întreaga lume. Fiindcă a vorbi mereu despre ce face Dumnezeu, fără a-I urma practic exemplul, denotă că ne-am baricadat într-un Williamsburg personal, în care doar fugim de realitate.

NOTĂ: Profit de lansarea acestor gânduri pe marginea filmului Unorthodox ca să anunț că editura Ratio et Revelatio va publica cartea mea Pe urmele lui Robert Murray M’Cheyne: Istoricul Misiunii Scoțiene pentru evreii din Iași. Mă simt binecuvântat și onorat că această editură respectabilă și-a asumat proiectul și sper că va fi o surpriză plăcută pentru cei interesați de subiect.