Veriga lipsă în sfera relațiilor – ucenicia

Share:

Unul dintre cuvintele cu cea mai mare încărcătură personală în universul creștin, dar a cărui identitate o găsesc din ce în ce mai diluata în post-modernism, este ucenicizarea. Un cuvânt care sună atât de patriarhic și patriarhal încât cele mai accesibile referințe pe care le avem sunt cele biblice. Imaginile care ne vin în minte sunt atât de vechi, de alb-negru, încât simțim că nici nu are rost să le dezvoltăm. Ar putea fi, foarte bine, o cauză pierdută dacă nu e deja. Însă care sunt exemplele populare – din orice context ce presupune ucenicie – dintr-un interval de timp pe care să-l definim ca recent? Poate ucenicia să fie asociată cu ceva mai mult decât calfele meșteșugarilor?

Care sunt poveștile frumoase despre relațiile de ucenicie din biserică? În primă fază, un răspuns – corect de altfel – ar putea fi că ucenicia angrenează un predicat atât de serios încât ucenicia și popularitatea se exclud reciproc. Însă ca și în alte domenii, pofta vine mâncând, iar poveștile de succes ale Bibliei ar trebui să devină apetisante, ar trebui să ne motiveze să ne creăm propriile povești, să ne trăim propriile aventuri. Pentru că ucenicia exact asta este – o aventură.

…ucenicia exact asta este – o aventură.

Este o aventură a familiei. O aventură în care doi oameni diferiți, cu backgrounduri diferite aleg să meargă pe un drum împreună, indiferent cât de greu e drumul său indiferent de locul în care se termină. Iar cuvântul cheie din propoziția anterioară este background. Fundamentul uceniciei este că nu poți să îl înveți pe altul ce tu nu ai învățat, nu poți să îl duci în locurile în care tu nu ai fost. Și fiecare dintre cei doi aduce la masa ani de experiențe și povești la care partenerul nu a avut acces. Fiecare dintre ei îl poate duce pe celălalt în locuri în care nu a fost. Și nu doar ca o poate face, dar trebuie să o facă, pentru că ucenicia e o responsabilitate care nu ține cont de sex, ci ține cont doar de o inimă dispusă să se consume și să investească.

Este o aventură a familiei și pentru că devine mult mai provocatoare în momentul în care ucenicia este cadrul de dezvoltare al copiilor. De multe ori, picăm în capcana teoretizării excesive a uceniciei, asociind versetul biblic care spune învață pe copil calea pe care trebuie să o urmeze și când va fi mare nu o va părăsi (adaptare proprie) cu ore de învățătura teologică teoretică, uitând că scopul ucenicizării este maturizarea spirituală, iar asta presupune acțiune, interacțiune, relație, loc liber pentru greșeli și alunecări, presupune un echilibru între da și nu.

…scopul ucenicizării este maturizarea spirituală, iar asta presupune acțiune, interacțiune, relație, loc liber pentru greșeli și alunecări.

Pentru că lucrurile nu sunt aproape niciodată albe sau negre în procesul ucenicizării. Bineînțeles, exista linii de ghidare în acest proces, linii fără de care ucenicizarea ar fi doar un training mai relaxat. Valorificarea Scripturii, spiritul de slujire, proclamarea Evangheliei fără rușine, smerenia – sunt elemente fundamentale în procesul de ucenicizare, însă împreună cu obiectivul ei – ucenicizarea este un atribut-cheie al relațiilor. Și relațiile sunt lucruri care curg, care au nevoie să-și creeze propriile maluri, propriul ritm.

Din punct de vedere lingvistic, verbul a uceniciza nu se găsește nicăieri în Biblie (nici în dicționarele românești), însă în Noul Testament sunt prezentate acțiuni care pot fi reunite sub acest cuvânt. Ultimele cuvinte spuse de Isus Hristos pe Pământ – porunca pe care a lăsat-o ucenicilor Săi fiind aceasta: „mergeți și faceți din alți oameni ce am făcut eu din voi: ucenici” (adaptare proprie). Acesta este motivul pentru care cred că ucenicizarea este și o aventură comunitară, nu doar familială. O aventură care se bazează pe credință, pe încredințarea că avem grijă unii de alții pentru a ne ajuta să ne apropiem de Hristos așa cum nu știam înainte, învățând de la oameni care sunt mai avansați decât noi. Reciproc, se bazează pe credință că trebuie să avem grijă unii de alții și să îi purtăm pe alții de mâna așa cum și noi am fost purtați.

Fundamentul uceniciei este că nu poți să îl înveți pe altul ce tu nu ai învățat.

Principala pierdere ce decurge din abandonarea artei uceniciei n-a fost stagnarea altora, ci sacrificarea propriei transformări, a dezvoltării celui care renunță deliberat la ea. Pentru că ucenicia nu doar trage, ci și împinge. E, până la urmă, același spirit care guvernează relațiile părinți-copii. În momentul în care vrei să educi corect și plin de dragoste un copil, îți dai seama că trebuie să schimbi foarte multe lucruri la propria-ți persoană, pentru că cea mai bună strategie în educație este exemplul personal. Cel mai bun model în ucenicie este exemplul personal și experiența personală. Când am pierdut ucenicia nu doar că nu le-am dat celorlalți șansa să își scrie poveștile, dar le-am pierdut și pe ale noastre.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply