Viața care devorează moartea

Cine nu tresare la gândul că este posibil ca în clipa următoare să moară?
Moartea ne înfioară și întinde la maximul suportabilității limitele „corzilor” noastre psihice. Cine nu tresare la gândul că este posibil ca în clipa următoare să moară? Acesta este unul dintre motivele pentru care lumea actuală a împins moartea la periferia ei și a acoperit-o cu un văl de ignoranță. „Civilizația noastră este, pare-se, prima din toată istoria care se străduiește să ignore moartea, și tocmai prin această îi dezvăluie esența”[1], remarca Olivier Clement. Știm că moartea e aici, dar o ignorăm, pentru că ea – deocamdată – nu ne privește în mod direct, iar ceea ce nu este aproape de noi pare să nu ne intereseze.
Dacă nu ignorăm moartea, atunci o bagatelizăm, râdem de ea, îi transformăm pe morți în zombie, în vampiri sau în strigoi. În felul acesta, transformăm sufletul într-o caricatură imaterială și pervertim valoarea trupului uman. Societatea actuală exploatează într-un mod perfid frica de moarte și încearcă să o reprime. De exemplu, industria cinematografică prezintă uneori o lume a morții ciudată, plină de concepte păgâne și îmbâcsită de idei anticreștine. Moartea este gândită ca o trecere în altă lume, dar într-o lume asemănătoare cu a noastră, o lume pe care o găsim descrisă în mitologiile antice. Se crede că între cele două lumi sunt niște porți de trecere și, uneori, din lumea morții se poate veni în lumea celor vii, dar nu ca un viu veritabil, ci ca un mort viu, purtând un fel de trup care îi înspăimântă pe cei vii. Această perspectivă tinde să fie mult mai periculoasă decât ne imaginăm.
Tuturor ne este frică de moarte – desigur, în doze diferite – și am ajuns cumva să credem că, dacă refuzăm să vorbim despre ea, aceasta nu își va mai face apariția.
Tuturor ne este frică de moarte – desigur, în doze diferite – și am ajuns cumva să credem că, dacă refuzăm să vorbim despre ea, aceasta nu își va mai face apariția. Cu toate astea, fie că vorbim sau nu despre moarte, ea este aici, lucrează printre noi, lucrează în noi. Paul Tillich face o remarcă importantă: „Oscilăm între revolta împotriva morții și resemnarea în fața ei, demonstrând prin ambele atitudini că nu este natural să murim”[2]. Așadar, moartea este un fenomen nenatural – din perspectiva veșniciei – însă moartea este o certitudine pe care nimeni nu o poate nega. Toți oamenii vor muri, iar experiența actuală ne confirmă acest lucru. Ne privim neîncetat în oglinda ei, după cum spunea Olivier Clement.
Părinții Bisericii ne-au învățat să cultivăm gândul morții, ca să nu ne lipim inima de lucrurile trecătoare. Însă cuvintele Părinților nu prea își găsesc locul în lumea actuală. Ele șochează prin simplitatea lor și ne răscolesc prin profunzimea lor. Câți dintre noi ne gândim cu seriozitate la ceea ce spunea Sfântul Ioan Scărarul: „Virtuos este acela care așteaptă moartea în fiecare zi”[3]? Chiar în fiecare zi? Nu e cam exagerată această zicere a Sfântului Ioan? Din punctul lui de vedere, când vom realiza că suntem ființe trecătoare, vom începe să trăim cu adevărat, pentru că vom considera fiecare clipă ca fiind un dar de la Dumnezeu. Gândul la moarte nu ar trebui să producă în noi disperare, pentru că realitatea este așa cum este, iar noi nu o putem schimba.
Biserica lui Hristos declară cu fermitate și cu pasiune: noi credem în învierea morților, noi credem în viața eternă, noi credem în Isus Hristos, Cel ce a biruit moartea.
Totuși, în lumea aceasta a morții, creștinismul aduce un mesaj de speranță, care clătină temeliile acestei lumi. Care este acest mesaj? Biserica lui Hristos declară cu fermitate și cu pasiune: noi credem în învierea morților, noi credem în viața eternă, noi credem în Isus Hristos, Cel ce a biruit moartea. Creștinul își fundamentează viața pe Cuvântul lui Dumnezeu, care ne prezintă realitatea pe care o întrupează Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă. Cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților” (Apocalipsa 1:17–18).
În fața unei astfel de realități, frica morții va începe să se topească, iar încrederea în Isus Hristos ca Domn Suveran, atât peste pământ cât și peste ceruri, va începe să crească și să inunde întreaga ființă a creștinului. Fără îndoială, doar creștinismul este cel care revelează lumii „puterea învierii”. Nici o altă religie din lumea aceasta nu are perspectiva asupra învierii morților pe care o are creștinismul.
Pentru creștini, discuțiile despre învierea morților își găsesc fundamentul în învierea lui Isus Hristos. Trupul înviat al lui Isus Hristos stă la baza învățăturii creștine despre învierea morților. André Scrima spunea că „trupul lui Cristos e trupul care a mâncat moartea”[4] – genială formulare! – arătând prin aceasta că moartea este deja învinsă. Omul care crede din toată inima că va învia, va birui cele mai adânci frici ale sufletului omenesc, inclusiv frica de moarte. Deși nu căutăm moartea, afirmăm că, prin Isus Hristos, suntem eliberați de frica morții care îi ține pe oameni în robie. Când clipa morții va veni, o vom înfrunta privind țintă la Hristos, primul rod al învierii și garanția învierii noastre.
Omul care crede din toată inima că va învia, va birui cele mai adânci frici ale sufletului omenesc, inclusiv frica de moarte.
Nu putem dovedi experimental că va fi o înviere din morți – și de ce ar trebui să o facem? – dar credem într-o înviere din morți din cel puțin două motive. În primul rând, mesajul învierii din morți este întâlnit pe tot parcursul Scripturii, ceea ce ne arată că subiectul acesta i-a preocupat pe oameni de-a lungul timpului, iar Duhul Sfânt le-a oferit răspunsuri care să le întărească credința. În al doilea rând, credem într-o înviere din morți pentru că Isus Hristos a înviat, iar învierea Lui este un element de temelie pentru tot ce înseamnă credința creștină. Încă de la început, creștinii au considerat învierea lui Hristos ca fiind momentul revărsării noii vieți în interiorul acestei vieți. Învierea finală nu este, în sens creștin, o abstracțiune, din moment ce noi trăim, prin Duhul, viața lui Hristos cel înviat aici și acum.
Apostolul Pavel „joacă” toată autenticitatea creștinismului pe „cartea” învierii lui Isus. „Dacă nu este o înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică și zadarnică este și credința voastră” (1 Corinteni 15:13–14). Credinciosul așteaptă învierea morților și viața veacului care vine. Niciodată să nu uităm că ceea ce îi aparține lui Hristos nu se va pierde și nu va putea fi distrus. Vom învia… și astfel vom fi totdeauna cu Domnul – așa arată dezideratul eschatologic creștin.
Pentru că Scriptura este demnă de încredere și pentru că Isus Hristos a înviat din morți, nădejdea noastră este fermă. Biserica actuală este chemată să mărturisească ceea ce toți sfinții au mărturisit de-a lungul mileniilor: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie”. Așteptăm viața care devorează moartea. Hristos a înviat!
(Imagine: Germain Pilon, Cristosul înviat și soldații, 1572)
[1] Olivier Clement, Celălalt soare, Editura Sophia, Bucureşti – 2020, pag. 54.
[2] Paul Tillich, Cutremurarea temeliilor, Editura Herald, Bucureşti – 2007, pag. 78.
[3] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Învierea, Timişoara – 2013, pag. 157.
[4] Andre Scrima, Timpul rugului aprins, Editura Humanitas, Bucureşti – 1996, pag. 115.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU