Vindecare prin dialog – câteva observații despre igiena discuțiilor publice

Distribuie:

Nici un om cu care interacționăm nu se prezintă în fața noastră în forma sa finală. De altfel nici noi – în momentul acesta – nu ne găsim în varianta noastră ultimă. Slavă Domnului! Știm ce am fost ieri, știm ce suntem azi, dar nu putem ști ce vom fi mâine. Este de ajuns o modificare cât de mică în realitatea pe care o trăim, pentru ca viața noastră să se schimbe într-un mod radical. Fie înspre bine, fie înspre rău. Suntem ființe responsabile – fără doar și poate – dar viața noastră se află, în cele din urmă, în mâna lui Dumnezeu care controlează toate lucrurile. În El avem viața, mișcarea și ființa.

Dacă suntem dezamăgiți de noi înșine, nu ar trebui să ne proiectăm dezamăgirile proprii asupra celorlalți.

Am reușit să înțeleg – și acum mă mir cum – că, dacă eu am posibilitatea ca mâine să devin ce nu sunt azi (de preferat un om mai bun), la fel o are și aproapele meu, indiferent cine este el. Dacă există speranță de mai bine pentru mine – și eu cred că există – asta înseamnă că există speranță de mai bine și pentru el, pentru fratele meu. De ce să îl judec cu asprime, ca și cum el ar fi varianta sa finală pe care o cunosc? De ce să îl disprețuiesc pentru ceea ce este astăzi, când – cel puțin teoretic (dar întotdeauna posibil în creștinism) – mâine el ar putea deveni un neprihănit? Poate că ne îndoim noi înșine de propria noastră schimbare în bine și poate de aceea suntem atât de neîngăduitori cu ceilalți. Probabil că e cea mai convenabilă modalitate pentru a ne liniști propria conștiință. Cu toate acestea, dacă suntem dezamăgiți de noi înșine, nu ar trebui să ne proiectăm dezamăgirile proprii asupra celorlalți. Însă, din păcate, cam asta se întâmplă. Părintele Steinhardt spunea că putem fi cât de aspri dorim cu noi înșine, dar cu aproapele nostru trebuie să fim îngăduitori. Dumnezeu îl poate schimba!

Enervarea camuflată în spatele unor versete din Biblie – sfinții noștri nervi știu să prindă și rădăcini biblice – nu are nimic de-a face cu adevărata evlavie.

Capacitatea oamenilor de a se schimba – noi creștinii spunem că doar prin harul lui Dumnezeu – ar trebui să ne bucure și să deschidă porți largi spre dialog. Posibilitatea transformării este, într-adevăr, cât se poate de reală și ar trebui să ne ajute să ne raportăm cu deschidere și bunătate față de cei din jur. Sau, eventual, să ne mai domolim puțin intransigența care ne iese prin toți porii. Nu se poate pune semn de egalitate între semenul nostru și greșeala lui. Sau se poate, dar nu e neapărat indicat. El se poate schimba! Iată un fapt pe care trebuie să îl acceptăm cu luciditate și chiar cu bucurie. În contextul acesta, ieșirile noastre nervoase – care taxează un anumit comportament – nu își au rostul. Suntem invitați de însuși Domnul Isus Hristos să nu ne lăsăm înșelați de aparențe, să nu judecăm în pripă, să nu fim grabnici osânditori ai celor ce mâine pot deveni alți oameni. Într-un cuvânt, noi să rămânem la ale noastre – la realitățile subiective care ne sunt intime – și, dacă e să schimbăm ceva, să schimbăm în mica noastră pătrățică, adică în inima noastră. Să nu ne autoflagelăm biciuindu-i – cu idei, bineînțeles – pe ceilalți!

Modul în care evanghelicii români se manifestă în public este un vast subiect de studiu.

Modul în care evanghelicii români se manifestă în public este un vast subiect de studiu. Cât de interesant sau de necesar, nu știu. Dar material de studiu cred că avem cu duiumul. Am tot respectul pentru evanghelicii care au învățat să discute constructiv – ei ne inspiră la un dialog onest și civilizat – chiar dacă sunt pe poziții antagonice. Este o plăcere să asiști la astfel de confruntări ideologice și să înveți câte ceva din ele. Altfel, de ce ne-am pierde timpul urmărind niște dezbateri, dacă nu învățăm nimic de acolo?

Situația în care ne găsim necesită o mare grijă cu privire la modul în care dialogăm în public. Iar dacă dialogul este purtat cu un adversar al credinței creștine, grija noastră ar trebui să fie cu atât mai mare. Igiena dialogului public trebuie să fie una impecabilă, mai ales când interlocutorul nostru nu este creștin.  Dar – s-ar putea să spună unii – nu ar trebui să-i dăm peste nas cu toate argumentele posibile, până va recunoaște că argumentele noastre sunt cele mai bune? Nu! Sub nicio formă! Noi am moștenit de la rudele noastre spirituale – evreii – o lozincă pe care am denaturat-o regretabil: “să fii cap și nu coadă”! Tradus pe românește: să vadă lumea că noi suntem fruntea, cei aleși, cei mai capabili, elita, oameni cum alții ca noi nu-s. Câtă ignoranță, nu-i așa?! Dar cât de vizibilă este atitudinea aceasta în ieșirile publice ale multor evanghelici! De la iureșul arogant al evangheliștilor care cred că au cerul în buzunar și până la cei ce scriu comentarii acide și belicoase pe diferite platforme de socializare, vedem multă intransigență, superioritate, aroganță, ignoranță, bășcălie, ironie obraznică, prostie și câte și mai câte. Și ceea ce e de-a dreptul ciudat e că toate acestea sunt făcute în numele credinței creștine.

De la iureșul arogant al evangheliștilor care cred că au cerul în buzunar și până la cei ce scriu comentarii acide și belicoase pe diferite platforme de socializare, vedem multă intransigență, superioritate, aroganță, ignoranță, bășcălie, ironie obraznică, prostie și câte și mai câte.

Cred că este o dovadă de maturitate spirituală să vedem omul cu care dialogăm și să nu îl reducem pe cel din fața noastră la argumentul pe care îl expune. Câștigarea unei dispute nu este tot ce contează. Nu cred că înțelegem  cu adevărat ce înseamnă un dialog real, dacă tot ce ne interesează e să dovedim că suntem mai tari în argumente, mai incisivi în exprimare, mai documentați și mai abili în relația cu publicul care ne urmărește. Suntem atât de dornici să ne impunem opinia, încât uităm că destinatarii argumentelor noastre nu sunt niște roboți fără sentimente, ci oameni care au suflet. Nu ar trebui, oare, ca realitatea aceasta să schimbe puțin modul în care ne raportăm la cel cu care purtăm o discuție publică? Eu nu cred că o dezbatere publică este similară unui meci de box. Însă, din păcate, multe discuții publice tocmai asta sunt: niște meciuri banale de box, în care versetele din Biblie și ideologiile noastre sterile devin pumni aruncați în celălalt. Nu e de mirare că, după astfel de dezbateri, unii au mari dureri de cap și de stomac și cer să fie sprijiniți în rugăciune. Rugăciunea nu cred că ajută în cazul de față. Prinderea limbii între dinți pentru câteva minute și auto-înfrânarea e mai de folos. Căci dacă tăceau, filozofi rămâneau! Enervarea camuflată în spatele unor versete din Biblie – sfinții noștri nervi știu să prindă și rădăcini biblice – nu are nimic de-a face cu adevărata evlavie. Și, aș adăuga eu, nici măcar cu adevărata natură a dialogului.

Trebuie să dezvoltăm o atitudine de respect față de toți semenii noștri, indiferent de poziționările lor ideologice.

De regulă, într-o discuție amicală, tu vrei să descoperi și omul cu care discuți, imaginea reală a persoanei cu care schimbi idei. E ceva ce ține de natura noastră să fim interesați de cel din fața noastră, căci altfel am putea purta discuții –  ca să nu ne plictisim –  cu Siri, Alexa sau Google Assistant. Dar noi nu vrem asta! Aducerea discuției în plan personal, uman, deschide nebănuite căi de conectare. Căci omul din noi vrea să descopere omul din celălalt. Nu suntem dușmani, nu discutăm ca să ne ucidem reciproc, ci discutăm ca să ne descoperim reciproc. Și, dacă se poate, să descoperim împreună ceea ce nu am reușit să descoperim separat. Dar saltul acesta calitativ este deja prea mare și s-ar putea să amețim. În cazul de față, rugăciunea chiar ajută; ea produce adevărate miracole. Dacă te rogi pentru cel cu care discuți, vei reuși să îl vezi așa cum îl vede Dumnezeu și, în cele din urmă, chiar să îl iubești.

Nu suntem dușmani, nu discutăm ca să ne ucidem reciproc, ci discutăm ca să ne descoperim reciproc. Și, dacă se poate, să descoperim împreună ceea ce nu am reușit să descoperim separat.

Mă gândesc că atunci când discutăm –  mai ales! –  în public,  primul lucru care ar trebui să caracterizeze discursul nostru este respectul. Dar nu respectul de complezență, actoricesc, ci acela care arată prețuire pentru persoana cu care discutăm. Și ce dacă oponentul tău este agresiv și batjocoritor? Noi suntem chemați să biruim răul prin bine, nu să răspundem la rău cu rău și la batjocură cu batjocură. Sunt impresionat de atitudinea deosebit de respectuoasă pe care o are Ravi Zacharias față de cei care îi adresează întrebări. Zâmbitor, decent, calm, dar hotărât, aproape de fiecare dată Ravi Zacharias le mulțumește pentru întrebările puse. Atitudinea  asta e un lucru de mare valoare. Ea arată că îți pasă de persoana din fața ta, chiar dacă nu ești de acord cu ce spune. Înclin să cred că tipul acesta de respect vine din respectul de sine și din înțelegerea că Dumnezeu lucrează în fiecare om, indiferent de starea în care se găsește în momentul de față. Trebuie să dezvoltăm o atitudine de respect față de toți semenii noștri, indiferent de poziționările lor ideologice. Ei astăzi pot crede ceva, dar mâine, cine știe? De ce să nu contribuim la formarea spirituală a celor cu care interacționăm? De ce să nu căutăm profunzimile ființei lor?

Un dialog real nu ar trebui să înșire la nesfârșit argumente – care pe care –  ci ar trebui să vindece inimi, să apropie oameni, să sudeze fisuri, să ne aducă din starea de excludere la îmbrățișare.

Apoi, un dialog constructiv nu poate avea loc fără o receptivitate sensibilă la ceea ce spune celălalt. Vorbele aruncate unele peste altele, întreruperea repetată a celuilalt, refuzul de a asculta până la capăt ceea ce are de spus, nu sunt oare dovezi ale aroganței noastre, care se manifestă prin lipsa de atenție? Dialogul nu e o luptă între doi cocoși, care nu au alt scop decât să-și  provoace reciproc răni.  Dialogul este un exercițiu de (re)descoperire și chiar de explorare spirituală. Eu devin vulnerabil – exprimându-mi ideile –  pentru că vreau să aprofundez Adevărul, dar și pentru că vreau să mă cunosc pe mine însumi. Se prea poate ca ceea ce nu îmi este descoperit mie să îi fie descoperit aproapelui meu. Iar dacă eu nu îl ascult cu atenție, cum să înțeleg ce vrea să spună? Capacitatea de a asculta cu atenție se poate  transforma – să nu ne îndoim de asta! – într-o profundă discuție terapeutică. Eu însumi mă pot schimba în bine, căci asta presupune dialogul. Pot învăța lucruri noi doar ascultându-mi cu atenție interlocutorul. Când dialogăm cu cineva, să nu o facem de pe poziția atotștiutorului, ci de pe poziția celui care este dispus – la rândul lui –  să învețe de la cel pe care vrea să-l învețe, să schimbe tipare ruginite de gândire și să renunțe la atitudinile sfidătoare. Un dialog real nu ar trebui să înșire la nesfârșit argumente – care pe care –  ci ar trebui să vindece inimi, să apropie oameni, să sudeze fisuri, să ne aducă din starea de excludere la îmbrățișare. Să ne facă, în cele din urmă, niște oameni mai reali, mai buni, mai adevărați. Se spune ca este greu să fii om, dar nu e imposibil!

Dialogul este un exercițiu de (re)descoperire și chiar de explorare spirituală. Eu devin vulnerabil – exprimându-mi ideile –  pentru că vreau să aprofundez Adevărul, dar și pentru că vreau să mă cunosc pe mine însumi. Se prea poate ca ceea ce nu îmi este descoperit mie să îi fie descoperit aproapelui meu.

Cred că e foarte important, de asemenea, să ne recunoaștem propriile limite atunci când dialogăm cu cineva. Cu atât mai mult când discuția se poartă în sfera apologeticii, iar interlocutorul nostru este ateu sau agnostic. Nu este posibil să le știm chiar pe toate și e foarte constructiv să recunoaștem când nu știm ceva. Nu trebuie să avem pretenția că deținem răspunsurile la toate întrebările, chiar dacă am citit două – trei cărți de specialitate și ne-am însușit câteva argumente. De aceea, pentru o bună igienă a dialogului, nu comunica ceea ce nu cunoști (Nu vă mirați! Se întâmplă, avem exemple.), ci învață să îți comunici propriile convingeri. Iar când discuți cu cineva despre Dumnezeu și despre credință, să nu îți fie rușine să îți recunoști propriile îndoieli. Triumfalismul care exclude orice îndoială este păgubos. Oamenii nu au nevoie să audă mesaje lipsite de realism și de onestitate. Credința creștină – după câte îmi dau eu seama – nu exclude îndoiala. Să nu uităm că suntem ființe raționale și Dumnezeu ne-a creat așa, dar credința nu se ancorează niciodată în logica umană. Ea nu îl schimonosește pe om cu „teroarea unor adevăruri cerebrale, impuse din afară”, cum spunea Alexandru Mironescu. Este imposibil ca ea să facă asta! Credința vizează o altă realitate, o realitate invizibilă, care ține de esența existenței noastre și care e deasupra simțurilor și imaginațiilor noastre. Și, cu toate acestea, ea ne este mai apropiată decât propria respirație.

Sunt nevoit să recunosc că eu cred, chiar dacă – uneori – am îndoieli. Îmi pun întrebări la care nu găsesc răspunsuri simple. A afirmă că „a crede e un lucru simplu” este o absurditate. Nu există credință simplă! Credința e de o dificultate inimaginabilă pentru că – nu de puține ori – ea implică o adevărată dezmembrare interioară. Te simți că o figură de lego (înțelegeți comparația), care e demontată – piesă cu piesă – pentru a fi remontată, apoi, într-o figură mult mai complexă. După placul constructorului.

Capacitatea de a asculta cu atenție se poate  transforma – să nu ne îndoim de asta! – într-o profundă discuție terapeutică. Eu însumi mă pot schimba în bine, căci asta presupune dialogul. Pot învăța lucruri noi doar ascultându-mi cu atenție interlocutorul.

Credința nu anulează posibilitatea ca eu să experimentez teama și îndoiala. De fapt, „ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine!” (Psalmul 56:3). Siguranța mea este în Hristos, care mi-a promis ceea ce mi-a promis, nu în realitățile pe care le pot pipăi. Dar, prin credință, eu învăț să vin cu toate temerile și îndoielile mele înaintea Lui, ca dragostea și harul Lui să mi le demonteze, să mi le dezamorseze. Oare ce fel de oameni am fi dacă nu am mai avea nicio îndoială, nicio întrebare, nicio zbatere interioară? Mă gândesc că doar morții reușesc să scape de îndoieli și de zbateri interioare. Iar, dacă sunt viu, de ce să îmi fie rușine să recunosc că am întrebări și zbateri personale? Oare vulnerabilitatea asta a mea nu îl va face pe cel cu care discut să vadă, mai mult, omul din mine și mai puțin actorul care încearcă să își termine recitalul?

Din perspectivă creștină, vorbirea noastră trebuie să fie întotdeauna „cu har și dreasă cu sare.” (Coloseni 4:6) În Biblia mea, deasupra acestui verset din Coloseni, mi-am notat Proverbe 12: 18: „Cine vorbește în chip ușuratic, rănește ca străpungerea unei săbii, dar limba înțelepților aduce vindecare.” Vorbirea unui înțelept trebuie să aducă vindecare! Am înțeles că dialogul nu este un sport sângeros, în care încrucișarea săbiilor să stabilească cine e campionul. Scopul meu nu e să îmi văd aproapele la pământ, doborât de argumentele imbatabile cu care îl străpung, ci scopul meu e să îl conduc spre vindecarea pe care doar Adevărul i-o poate oferi. Nu de (super)eroi are nevoie umanitatea. Avem nevoie – în lumea aceasta plină de răni și de suferințe – de oameni care să ofere vindecare prin cuvintele pe care le rostesc. Avem nevoie de robi ai Domnului care să îl reveleze pe Robul Domnului, pe Cel care a purtat păcatele noastre pe lemn și ne-a adus – prin Înviere! – viața cea fără de moarte.

(Foto, © Denis Malciu – folosită cu permisiunea autorului)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Avatar

Lasa un comentariu