Cuvinte de distrugere în masă: Terorismul narativ, primul (și ultimul) glonț al Kremlinului

7 April 2022

Ce reprezintă un nume? Trandafirul, oricum l-am numi, tot la fel și-ar răspândi dulcele miros. (Shakespeare)

Despre hermeneutică și alți demoni (teo-politici)

„Operațiune militară specială”, rosti liderul de la Kremlin.

Ce reprezintă un nume? Ce funcție îndeplinește tehnicizarea formală a limbajului în vreme de război? Atunci când invazia brutală este travestită eufemistic sub coviltirul unei proceduri restrânse de „eliberare”, nu doar teritoriul unui stat suveran se găsește sub atac, ci însuși limbajul. Acest teritoriu pe care îl locuim cu toții. Rachetele și recruții au ca destinație Ucraina, dar cuvintele otrăvite ne sunt adresate tuturor.

Rachetele și recruții au ca destinație Ucraina, dar cuvintele otrăvite ne sunt adresate tuturor.

Iar atunci când însuși limbajul devine principalul câmp de bătălie, nu mai există tabere non-beligerante și neutralități iluzorii. Căci toți auzim, toți vorbim, toți participăm la marele act al rostirii. Nu există observator neimplicat într-o luptă a cuvintelor, într-un conflict ce vizează structura și coerența fondatoare a limbajului. Cu toții coabităm în tranșee logocentrice, iar orice act hermeneutic e un alt tip de „glonț” eliberat către un no man’s land al semnificațiilor contestate.

Vrem, nu vrem, suntem parte a unui război care se duce împotriva suveranității (și existenței) unui popor, împotriva unei umanități aparent placide, împotriva unei întregi filosofii a istoriei. Dar și împotriva cuvântului ca punct nodal de constituire a adevărului, de structurare a lumii și de conferire a sensului. Iar armatele Federației Rusie au luat cu asalt toate aceste tărâmuri. Cu bombe, recruți și noi forme ale „deconstrucției”.

Desantul mistificării polifonice: Vladimir (și ceilalți) la Mariupol

Nu există observator neimplicat într-o luptă a cuvintelor, într-un conflict ce vizează structura și coerența fondatoare a limbajului.

Din prima zi a „operațiunii militare speciale”, un fenomen aparent paradoxal a cuprins agora publică: o transparență cvasi-totală, dublată simultan de o falsificare la fel de completă. Întrepătrunderea fluxurilor de date brute, în timp real, la mijlocul podiumului constitutiv-de-coerență – acest teritoriu digital decorporalizat pe care îl ocupăm cu toții – a generat o cacofonie distonantă la nivel hermeneutic. Privind aceleași imagini, ascultând aceleași relatări, într-o vizibilitate exacerbată, aproape de panopticon, semnificația a fost smulsă și configurată într-o pleiadă de micro-narative dubitative.

Un real spectacol al ororilor a fost revelat instantaneu, aproape simultan cu momentul zero. Dacă primul conflict acoperit mediatic în mod profesionist – cu corespondenți de război utilizând mijloace moderne de comunicare – a fost Războiul Crimeii, această conflagrație marchează un nou debut: pierderea definitivă a monopolului – sau, mai corect, a oligopolului – asupra relatării factuale.

Iar dacă prezentarea brută a faptelor nu mai provine dintr-un set limitat de surse, nici contra-narativele nu mai sunt difuzate la unison. Câteodată, nici măcar manifestând coerență la un nivel meta-narativ, al obiectivelor de comunicare. În acest context, dispersia sensului pare a fi devenit singurul obiectiv inteligibil pentru mecanismul narativ al Kremlinului.

În acest context, dispersia sensului pare a fi devenit singurul obiectiv inteligibil pentru mecanismul narativ al Kremlinului.

Multiple voci, reverberate la nesfârșit într-un ecou asurzitor, ne arătau că un tanc nu e de fapt un tanc, ci o platformă de emancipare politică ori un bastion al marii culturi ruse. O invazie nu mai era un gest ofensiv, ci o misiune caritabilă de eliberare a civililor de sub „fascism”. Ori refacerea unui imperiu ortodox. Ori o necesară reunire sacrificială cu frații căzuți sub robia unui Occident decadent, dar seducător.

Dincolo de numeroasele explicații pentru distrugerea aproape totală a orașului-port Mariupol – vizibilă din satelit, fără a fi necesară medierea corespondenților de război – a răsunat în cele din urmă vocea oficială a Kremlinului care a lămurit serios-ironic întreaga lume că, în realitate, ar avea loc doar „bombardamente delicate”. În paralel, alte voci susțineau că înșiși cetățenii Ucrainei își devastau orașul pentru a compromite efortul rusesc de eliberare.

Pe scurt, câte o explicație (deviantă) pentru fiecare. Prêt-à-porter, prêt-à-manger. În pură manieră postmodernă. Dacă Sf. Augustin atribuia minciunii un caracter intrinsec duplicitar, mizând pe o sciziune radicală între actul cunoașterii și cel al rostirii, războiul Kremlinului contra limbajului duce fractura gnoseologică cu un pas mai departe. Stratificarea – și acoperirea – factualității printr-o hermeneutică a mistificării transparente (fără nicio intenție de a genera coerență în narativul falsificator) se petrece pe atâtea paliere încât ruptura devine un vid. Iar dincolo de vid, haosul.

Implozia semnificațiilor: Lupta din tranșeele limbajului

Geografic și conceptual, Moscova este epicentrul deconstrucției. Și al distrugerii.

Odată cu primul tanc intrat pe teritoriul Ucrainei, am fost instantaneu desemnați ca ținte ale asaltului narativ. Invazia Rusiei a forțat un „Z” la frontierele conștiinței noastre, acel teritoriu cu adevărat dorit, dincolo de malurile Niprului. Iar dacă acest tărâm se dovedește greu de cucerit, Kremlinul se rezumă – tactic – și la obiective mai modeste: transformarea oricărui discurs public în teren viran conceptual, făcând impracticabilă rostirea coerentă a unui enunț descriptiv.

Astfel, erodarea adevărului prin multiple narative distonante duce la o prăbușire a oricărei povești, a ideii de realitate exprimabilă în cuvinte. Civilizația noastră logocentrică este supusă unui proces de pervertire a limbajului ca funcție constitutivă a realității.

Civilizația noastră logocentrică este supusă unui proces de pervertire a limbajului ca funcție constitutivă a realității.

În mod paradoxal, Vladimir Putin – simbol auto-propus al unei „tradiții” constituite dialectic – devine cel mai de seamă postmodern. Primul postmodern autentic. Deconstrucția sa iese din matca unor jocuri academice, utilizând rachete, tancuri și rețele sociale pentru a desțeleni logocentrismul unui Occident acuzat de anchilozare (ori progresism). Cercul e complet. Fluviul ideatic ce a izvorât de la Kremlin, cu nuanțe de roșu-sângeriu, aterizând comod pe malurile Senei în jurul anului 1968, revine în matca sa originară. Geografic și conceptual, Moscova este epicentrul deconstrucției. Și al distrugerii.

Într-un asemenea război hermeneutic, noțiuni precum „suveranitate”, „libertate”, „pace” ori chiar „război” sunt vidate de orice semnificație. Kremlinul le dorește carapace goale, disponibile a primi orice nou conținut, schimbat de oricâte ori e nevoie. Lupta se duce pe străzile din Mariupol, dar și în tranșeele limbajului. Armele termobarice cad asupra clădirilor și civililor, dar narativele cu dispersie asaltează structura realității noastre logocentrice. De aceea, acum nimeni nu își poate permite luxul ori indolența auto-sacrificială a retragerii în turnul de fildeș al „echidistanței”. În fața anihilării (unui popor și a unei paradigme civilizaționale), neutralitatea e complicitate. Și, ulterior, suicid. Căci terorismul narativ nu ia ostatici. Nici măcar hermeneutici.

Alte texte din grupajul Război în Ucraina.

(Image by geralt, on Pixabay)