Despre autoritate și libertate în sistem

17 January 2019

„Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea”
(Søren Kierkegaard)

Libertatea individuală în interiorul sistemelor – 4 soluții

În primele pagini din Jurnalul fericirii, N. Steinhardt propune trei soluții drastice pentru protejarea libertății individuale, personale, în fața tăvălugului dictaturilor care nivelează totul în calea lor, destine și conștiințe umane, mai ales. Soluțiile sunt aspre, fără compromisuri, catastrofale pentru viața socială a celui în cauză, dar nu și pentru spiritul său. Libertatea e abordată abrupt, din unghiuri neașteptate, vertical, dârz, cu un „Nu” răspicat spus celor care țin frâiele puterii.

Ecuația libertate-autoritate este una de împovărătoare complexitate, dar dilema revine periodic în actualitate, uneori cu maximă acuitate și în creștinism.

Ca pe o navă lovită de furia mării, tot ceea ce este surplus este aruncat peste bord, păstrându-se doar comoara cea mai de preț: libertatea conștiinței. Scopul este evadarea din infern și evitarea cârdășiei cu sistemul. Aceste metode sunt cumva o autobiografie camuflată, din moment ce au fost testate de către autor pe pielea lui: s-a considerat mort în fața anchetelor și amenințărilor (soluția întâi), s-a străduit să rămână un neadaptat în plan social (încarcerat în temnițele comuniste, apoi monah bibliotecar și protestatar prin scris), a întinerit sufletește în toiul amenințărilor pentru că putea să denunțe caracterul himeric și nelegitim al sistemului (soluția a treia).

Steinhardt le consideră pe toate trei soluții „strict omenești”, practice, „accesibile orișicui”. Soluția a patra – căci mai există una, neelaborată în primele pagini ale jurnalului, este cea „mistică”, a credinței. Ce se întâmplă însă când chiar în arealul unde, teoretic, operează credința se înstăpânește duhul lumesc care i-ar vrea pe credincioși doar niște instrumente docile, ce mimează eventual libertatea, dar cu supușenie? Oare se (mai) pot aplica soluțiile steinhardtiene – omenești – în spațiul autorității religioase, atunci când aceasta se hrănește din autoritarismul specific totalitarismelor? Sau, transpus în plan literar, cum ar reacționa, ipotetic vorbind, Nicu Steinhardt față în față cu Marele Inchizitor al lui Dostoievski? Ecuația libertate-autoritate este una de împovărătoare complexitate, dar dilema revine periodic în actualitate, uneori cu maximă acuitate și în creștinism.

Libertatea individuală în contextul sistemelor ecleziale

Autoritatea eclezială – indiferent de nuanțele confesionale, în măsura în care este și rămâne creștină – trebuie să răstoarne programatic paradigma în care funcționează piramida puterii. După modelul lui Hristos, vârful piramidei susține întreaga structură, astfel încât cei aflați în cele mai înalte demnități ar trebui să se regăsească la temelia edificiului. Mai simplu spus, liderul creștin autentic susține, încurajează, îndrumă; se sacrifică pentru păstoriți, nu guvernează – în felul puterii lumești – asupra lor, nu le dictează conștiințele, nu îi domină din postura de locțiitor infailibil al Dreptului Judecător. Este cel care duce pe umerii săi mielul rănit și rătăcit. Este cel care, precum Sf. Pavel, călătorește neobosit în căutarea aproapelui pierdut aducându-i vestirea cea bună. Este primul care, în timp de prigoană, își scoate la mezat propria viață ca să nu sacrifice adevărul credinței.

Doar astfel, autoritatea se încadrează în logica Crucii, în logica iubirii răstignite. Se înscrie în dinamica amețitoare a chenozei, în care Stăpânul se pogoară la condiția robului pentru a-l dezrobi, pentru a-l elibera din chingile sale și a-i dărui duh de fiu și inimă de făptură slobodă. Evanghelic vorbind, autoritatea este astfel slujire, nu doar la nivel declarativ (sau cultic-simbolic, cum e ritualul spălării picioarelor în Joia Mare de către papă sau alți slujitori unor „frați mai mici”), ci com-pătimire, adică împreună suferință cu și alături de cei care suferă, de cei care năzuiesc după pâinea cerească și pământească.

Evanghelic vorbind, autoritatea este astfel slujire, nu doar la nivel declarativ, ci com-pătimire, adică împreună suferință cu și alături de cei care suferă, de cei care năzuiesc după pâinea cerească și pământească.

Tot ceea ce contrazice în viața noastră eclezială, practică acest model hristic are iz de „făcătură”, de falsificare a verticalei Crucii și instalare în orizontala comodă a gravitației pământești, imposibil de învins fără saltul credinței integral asumate. Livrată la pachet cu o serie de codificări amănunțite ale comportamentului uman, de la vestimentația pur exterioară la gândul cel mai lăuntric, o astfel de autoritate este imediat denunțată de cei cu simțul duhovnicesc sau etic mai ascuțit, ca fiind spiritual nelegitimă, caricaturală și despotică. Piramida odată reclădită după modelul puterii lumești, cei din vârful ei riscă să trăiască aceeași beție care-i poate împinge să prefere o realitate confortabilă, dar himerică, în detrimentul adevărului.

Avem de a face, în acest caz, cu o logică anti-creștină, ce decurge direct din gândirea sofistică a Marelui Inchizitor dostoievskian (Frații Karamazov), cu o apoteozare a puterii de dragul puterii. Pentru că, nu-i așa, autoritatea, alături de miracol și taină, reprezintă una din forțele pe baza cărora poate fi supusă, dominată, domesticită mulțimea? Într-o asemenea perspectivă a lucrurilor, Hristos devine practic inutil – dacă nu este răstignit a doua oară, în orice caz, este evacuat cu forța din sistem. Epigonii Săi harnici garantează tuturor că ei sunt vrednicii locțiitori pentru toate treburile de aici, de jos. Cum la Dostoievski, Mântuitorul tace, la fel, în decursul istoriei, vocea inchizitorilor este singura care se face auzită strident, în mulțime. Cu false intonații de păstori în glas, aceștia își conduc turma în staulul lor – de fapt, în utopie, în universul concentraționar din care Steinhardt ne propune să ieșim prin cele trei soluții avansate de el.

Să le luăm pe rând. Prima, inspirată din viața și proza lui Alexandr Soljenițîn, constă în asumarea statutului de om mort. Cu alte cuvinte, din partea celor care au uzurpat tronul Stăpânului cerului și al pământului, omul nu mai așteaptă nimic. Aceasta înseamnă lipsa de compromis, neacceptarea sistemului, vorbirea pe șleau împotriva derapajelor liderilor lui. La presiunile autorității care cere osanale, legitimitate, recunoaștere, omul răspunde cu indiferența.

Într-o eventuală fază a doua, amenințat cu anateme și excomunicări, constrâns să se înregimenteze în ceata celor care se îmbracă, se roagă, vorbesc, gândesc și trăiesc conform codului prescris, rezistă, dar este prins în niște dileme teribile: nu cumva ei au dreptate? Nu cumva, modul cum înțelege el Evanghelia e strâmb, sucit, greșit? Nu cumva, odată pronunțată sentința aici, jos, ea este confirmată acolo, sus? În orice caz, în fața mulțimii, până la a Doua Venire, cu toată fidelitatea sa față de adevărul biblic, omul acesta are mari șanse să apară ca un proscris. Și totuși, aceste dileme trebuie depășite, odată ce omul se consideră mort în plan social sau, mai bine zis, pentru comunitatea din care făcuse până atunci parte. Dacă așa gândește și făptuiește, omul este salvat spiritual, nu mai are de unde să fie exclus, nu i se mai poate cere nimic.

Orice ideologie – fie și religioasă – încearcă să reconfigureze realitatea redefinindu-i conceptele. Sub cuvinte precum «om nou», «democrație», «reeducare» se ascundeau, de fapt, cele mai atroce fapte: distrugerea fizică și psihică a opozanților, confiscarea puterii, spălarea creierelor.

A doua soluție constă în „totala neadaptare la sistem”, așa cum procedează unul din personajele lui Alexandru Zinoviev sau Zacharias Lichter, al lui Matei Călinescu. Este vorba despre Zurbagiul, un hoinar, un vagabond, un jidov rătăcitor ce trăiește de azi pe mâine. Refuză orice pact cu sistemul, orice slujbă, cât de mică, în cadrul lui. Este slobod la gură și, nedepinzând de sistem, liber. Cum s-ar putea oare traduce o asemenea atitudine atunci când creștinul devine conștient că autoritatea nu mai este exercitată în numele și sub călăuzirea lui Hristos? În ce ar putea să constea inadaptarea creștină? Răspunsul nu e simplu. În aceste timpuri, oricine gândește diferit în comunitățile creștine, este suspectat de erezie, iar uneori pe bună dreptate. Neadaptarea ar putea să însemne, pur și simplu, încercarea de a privi mereu dintr-o perspectivă diferită, acolo unde rutina tinde să devină obicei, iar obiceiul lege, chiar dacă acestea se îndepărtează cu o viteză infinită de etosul bisericesc autentic, ieșind din „câmpul gravitațional” al acestuia.

Noua perspectivă – de fapt veche de când kerigma apostolică – refuză tocirea spiritului și își primește prospețimea din reamintirea unor adevăruri evanghelice care tind să fie obturate de repetitivitatea șabloanelor. Neadaptarea este, astfel, un exercițiu de sporire a discernământului spiritual, prin punerea în discuție a puterii ecleziale și raportarea ei nu la criteriile lumești, ci la cele duhovnicești, apostolicești, constituind, astfel, nu o ieșire în decor, ci o înrădăcinare, o întoarcere la obârșiile învățăturii creștine

Soluția a treia se bazează pe atitudinile lui Winston Churchill și Vladimir Bukovski. Primul, în prag de război, simțea că întinerește cu douăzeci de ani, având o poftă nebună de a trăi și lupta în atare condiții. Cel de al doilea, convocat la sediul KGB, nu mai poate dormi de nerăbdare. Nu de teamă, ci de emoție, de nerăbdarea de a le striga anchetatorilor săi „adevărul de la obraz și de a intra în ei ca un tanc!”. La fel și Nicu Steinhardt, și-a asumat tortura, zilele de coșmar, perspectiva morții și a finalului crâncen drept cost pentru refuzul de a deveni turnător. În contextul unei minciuni generalizate prin consimțământul tacit al întregii societăți românești, a avut curajul să demaște, asemenea copilului din basmul lui Andersen, goliciunea împăratului.

Orice ideologie – fie și religioasă – încearcă să reconfigureze realitatea redefinindu-i conceptele. Sub cuvinte precum „om nou”, „democrație”, „reeducare” se ascundeau, de fapt, cele mai atroce fapte: distrugerea fizică și psihică a opozanților, confiscarea puterii, spălarea creierelor. Pentru cine nu intră în acest joc convenit – de voie, de nevoie, între victimă și agresor – urâtul nu poate fi niciodată socotit frumos, nici încălcarea libertății personale, călușul pus în gură, interzicerea gândirii, a dialogului – forme ale progresului instituțional și social. Pofta de viață – pentru cine nu a uitat că creștinismul înseamnă pariu și risc, aventură spirituală și libertate, nu instalare comodă în mreaja în conformisme diabolice – irumpe cu putere tocmai atunci când este mai vulnerabilizat fizic și psihic de ciracii sistemului. Va fi încleștare, va fi tulburare, dar în final, adevărul trebuie să devină clar, precum cerul care se limpezește după ploaie.

Dileme practice

„De ce vii acum să ne tulburi?” este întrebarea pe care inchizitorii din toate timpurile o rostesc, de fiecare dată când în inima omului Se ivește Hristos. Răspunsul steinhardtian, transferat din plan politic în plan eclezial nu poate fi decât rezistență prin credință, vorbire și gândire slobode, denunțarea caricaturilor care imită și maimuțăresc Casa Domnului, refuzul de a accepta „redefinirea” cuvintelor și a realității, păstrarea vigilenței lăuntrice. Desigur, nu sunt soluții facile, nu sunt democratice, adică „accesibile orișicui” cum apar în Jurnalul fericirii. În Legenda Marelui Inchizitor, mulțimea – cu excepția celor care au parte de minuni (bătrânul orb, mama înlăcrimată, fetița înviată) – este inertă. Ea nu are nici chip, nici voce. Să facem un exercițiu de imaginație și să-l plasăm pe Steinhardt în acea mulțime. Cum ar reacționa? Cum ar aplica radicalele sale soluții de ieșire dintr-un sistem totalitar? În Arhipelagul Gulag care inspiră prima soluție, Soljenițîn tace și se resemnează când este arestat.

Indiferent de circumstanțe, între autoritatea lui Hristos și cea fals creștină trebuie aleasă prima, ca fiind cea care eliberează cu adevărat.

Cu siguranță că N. Steinhardt și-ar asuma riscuri. Ar fi un inadaptat, un om mort – fără așteptări de la sistem, dispus să accepte blamul și anatema –, dar sfădindu-se cu poftă cu inchizitorii din Sevilla și denunțându-le trucurile prin care încearcă să pozeze în oameni onorabili, evlavioși și de ispravă, ce exercită puterea în numele Dreptului Judecător.

Dar să presupunem că – spre deosebire de realitate – nu ar fi fost singur, ci ar fi avut câteva guri de hrănit, deci om însurat, cu soție și copii. Cât putea să îndrăznească? Cu siguranță că este etic să îți riști pielea proprie, dar oare le poți cere altora să se sacrifice pentru ideile/idealurile tale? Este, de fapt, dilema care apare într-o piesă a lui Albert Camus, Cei drepți, dar dintr-o perspectivă diferită. Kaliaiev nu are puterea să arunce bomba asupra trăsurii în care se afla marele duce al Rusiei, Serghei, pentru că în ea se aflau niște copii. Dilema personajului Kaliaiev poate fi formulată astfel: este corect să instaurezi dreptatea sacrificându-i, ca „victime colaterale”, pe cei inocenți, aflați întâmplător în compania celui nelegiuit?

Transpusă în tematica de față, întrebarea ar suna astfel: are cineva dreptul moral de a-i sacrifica pe cei apropiați, odată cu riscurile pe care și le asumă combătând utopia? Poți rezista înfometat și lovit – dar ai dreptul de a transfera foamea și durerea asupra celor inocenți ai familiei, ca urmare a atitudinii tale? Într-un caz similar, din motive politice, un tată revine acasă după mulți ani de detenție; în pragul casei, propria fiica îl privește ca pe un străin, fiindcă atunci când plecase, aceasta fusese la o vârstă fragedă. Pot fi deci impuse însingurarea, teama, nesiguranța celor inocenți?

Steinhardt recomandă rezistența spirituală cu orice preț. Indiferent de circumstanțe, între autoritatea lui Hristos și cea fals creștină trebuie aleasă prima, ca fiind cea care eliberează cu adevărat. De acum nu vă mai numesc robi, ci prieteni, spune Hristos (cf. In. 15, 15). Inchizitorul zice tocmai pe dos: nu sunteți prietenii Domnului, ci robii Lui, iar noi suntem administratorii lagărului. Pentru un creștin, fidelitatea față de Adevăr nu este o opțiune, ci un mod de a fi. În absența Adevărului, limpezimea privirii sale spirituale se tulbură până la incapacitatea de a distinge binele și răul în propria sa viață, sabia discernământului, „cu două tăişuri”, „care pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului” (Evr. 4, 12) se tocește și ruginește. Miza este întotdeauna viața, nu adevărurile abstracte, teoretice. Miza este libertatea în Hristos, neplecarea în fața stihiilor fricii și morții de care El ne-a eliberat prin Crucea Sa.