Trista istorie a unui proiect de țară ratat

17 January 2019

Nu cred că spun nimic nou dacă afirm că anul centenar a fost penibil. Ne-a „devastat” din start cu o schimbare de guvern incredibilă. Simultan, am asistat la un asalt al puterii asupra firavei noastre justiții. Cu tot gerul înfruntat de zecile de mii de manifestanți în 20 ianuarie sau bastoanele și bătăile crunte încasate pe 10 august, nici decapitarea DNA-ului și nici siluirea legilor n-au putut fi oprite. Irosind banul public pe monumente ridicole, pe concerte și fasole cu ciolan, comemorarea Centenarului a părut mai degrabă un parastas.

De la entuziasmul uriaș al Marii Uniri, care a determinat repatrierea a zeci de mii de români, care-și făcuseră deja un rost în America, am ajuns la o emigrație în masă, cumulând după unele surse între cinci și șapte milioane de oameni. Entropia sistemului nostru determină ultimele zvârcoliri, prevestitoare ale unei dezordini generalizate. Cine sau ce anume ar putea să ne (re)energizeze, pentru a ne plasa din nou pe orbita ordinii maxime? Alegerile? Un nou partid? Noi figuri pe scena politică? Se poate să ajute, dar fără un nou proiect de țară, realist și bine articulat, nu se va schimba nimic.

Fiindcă niciodată nu am avut un proiect generos, care să nu excludă pe nimeni pe motiv de naționalitate, rasă, religie, sex sau chiar de orientare sexuală. Și nu putem vorbi de autostrăzi, de educație, de sănătate, de progres sau de Dumnezeu, atâta timp cât există semeni de-ai noștri care sunt discriminați și au motive să nu se simtă acasă, printre noi. Dacă ne irosim energiile luptându-ne unii cu ceilalți, nu vom avea suficiente resurse pentru a progresa ca națiune, iar proiectul va fi, ca și până acum, fără sorți de izbândă.

…niciodată nu am avut un proiect generos, care să nu excludă pe nimeni pe motiv de naționalitate, rasă, religie, sex sau chiar de orientare sexuală.

Fără a mă întoarce la ’48, ci doar la 1859!… Unirea Principatelor n-a fost proiectul nostru, ci al marilor puteri europene. Un proiect care le-a servit interesele și, pe plan secundar, le-a împlinit în mod fericit și pe ale noastre. Însă, văzându-ne cu sacii în căruță, ne-am abătut de la cerințele impuse, iar țara noastră a devenit arhicunoscută prin antisemitism. Noua Românie n-a fost de loc o patrie bună pentru toți locuitorii săi.

În pagina istoricului relațiilor diplomatice româno-americane, site-ul Ministerului de Externe trece jenat (și jenant) peste episodul numirii consulului la București, în 1870, de către președintele SUA. În scrisoarea de acreditare a lui Benjamin Franklin Peixotto, adresată domnitorului Carol, Ulyses S. Grant specifica faptul că misiunea principală a acestuia era de a-i proteja pe evreii români: „Statele Unite, nefăcând vreo distincție între cetățenii săi pe bază de religie sau etnie, cred într-o civilizație în care întreaga lume va adopta aceeași perspectivă”. Cât de bine a fost implementat proiectul Micii Uniri se poate observa și altfel. An de an se manifestă la Iași, de 24 ianuarie, o Românie paralelă. Una oficială, cu un limbaj de lemn hiperfestivist, a politicienilor. Cealaltă, a intelectualilor locali, care nu se îmbată cu apă rece, resimțind dureros și acum că Moldova a fost sedusă și abandonată, de către „miticii” de la București.

A urmat Independența de la 1877, recunoscută cu greu de marile puteri, la Congresul de la Berlin. Reținerile au fost puternice, existând temeri serioase că România, odată independentă, nu va fi o casă bună pentru minorități, atât pentru evrei, cât și pentru locuitorii Dobrogei, acel „străvechi pământ românesc”, locuit cu predilecție de bulgari, ruși, ucraineni, turci și tătari. Temeri juste, fiindcă nici de această dată România n-a ales să fie o mumă bună pentru toți fiii săi, conform angajamentelor asumate. Motiv pentru care, mii și mii dintre cei mai productivi și vrednici cetățeni au luat de pe atunci calea exilului.

Cu o implicare minimă în Marele Război, România a fost un «lucky loser», care a tras lozul câștigător de pe urma destrămării imperiilor învecinate.

Istoria ne-a oferit, cu generozitate, multe șanse, iar anul 1918 a fost un an de grație. Cu o implicare minimă în Marele Război, România a fost un lucky loser, care a tras lozul câștigător de pe urma destrămării imperiilor învecinate. Nu atât simpatia față de români, cât farmecele Reginei Maria, i-au determinat pe liderii marilor puteri să accepte, după negocieri grele, proiectul României Mari. Acesta avea impuse cerințe stricte, privind protejarea minorităților etnice și religioase. Deși perioada interbelică este considerată cea mai fastă din istoria țării, România a defilat sub flamura naționalist-ortodoxă și tot ce nu era român sau ortodox a avut mult de suferit.

Încă o dată proiectul național nu a fost respectat și milioane de cetățeni evrei, maghiari, ruși, ucraineni și nu numai, dar și minorități religioase, printre care aș aminti în mod special pe cea baptistă ori cea penticostală recunoscută abia de către comuniști, s-au confruntat cu o intoleranță acerbă. Cine are răbdare să caute în presa occidentală a vremii, găsește ecourile acestei intoleranțe, făcându-ne constant reclamă negativă. Nu e de mirare că, la finele războiului, puterile occidentale ne-au abandonat total în mâna rușilor, nerecunoscându-ni-se nici măcar dreptul meritat de națiune combatantă. Pentru ei eram un proiect eșuat, lipsit de interes.

Comunismul a adus pe tancuri, de la Moscova, un nou proiect de țară. Din nefericire, „elita” proletcultistă, impusă cu forța, a fost extrem de eficientă în implementarea acestuia, desfășurată sub flamurile național-comunismului. S-a urmărit obținerea unui „om nou” care era ateu, sărac și obedient. Evreii și germanii au ales să plece, fiind vânduți pe capete, doar maghiarii au fost condamnați să rămână pe loc.

Nu am reușit să facem ca ultima minoritate națională semnificativă, cea maghiară, să se simtă acasă printre români.

Nici după Revoluție nu am scăpat de demonii naționalismului. Dar o conjunctură favorabilă ne-a deschis ușa casei euro-atlantice. A fost schițat un alt proiect și ne-am conformat formal acestuia, dar nu a fost vorba de o transformare profundă. A fost mai mult ca plata unui tribut necesar și nu asumarea unei noi identități. Efectele sunt resimțite în mod dureros.

Centenarul, dincolo de poleiala festivist-patriotardă, marcat, accidental, de coincidența cu zidirea catedralei, și, programatic, de chermeze și statui, nu a etalat decât mari nerealizări, culminând cu o dezbinare nemaiîntâlnită până acum. Nu avem măcar un triunghi de autostrăzi, care să unească cele trei mari capitale: București, Iași și Cluj-Napoca.

Nu am reușit să facem ca ultima minoritate națională semnificativă, cea maghiară, să se simtă acasă printre români. Forțăm astfel UDMR să se prostitueze politic, pentru a smulge frânturi de drepturi și libertăți, care le-au fost promise și garantate la Alba Iulia și Trianon. Nu am reușit să reparăm nedreptăți istorice, precum cele suferite de greco-catolici. Și lista poate continua. De ce să ne mai mirăm că România nu mai este „acasă” pentru milioane dintre cei mai vrednici români, care au ales să plece în bejenie, deși înstrăinarea este o traumă în sine?

Ne-ar putea schimba direcția un proiect de țară realist și bine articulat, care să fie asumat de noi toți, nu impus de marile puteri. Unul bazat pe adevăratele valori creștine, aplicabile comunitar, care sunt toleranța, facerea de bine, acceptarea străinului, iubirea sacrificială de aproape, libertatea etc. Unul care să includă generos pe toți cetățenii, fără excluderi pe motiv de naționalitate, rasă, religie, sex sau orientare sexuală. Unul în care politicienii să se sacrifice în prezent, pentru a asigura copiilor noștri un viitor. Unul în care biserica să iubească activ și sacrificial păcătoșii, jertfindu-se pentru ei, pentru a mântui măcar pe o parte. Fără a face jonglerii și manevre cu statul, fără a se implica în politică și fără a-și construi o împărăție în această lume. Un proiect de țară în care creștinii să convingă, nu prin forța legii ci prin cea a dragostei. În care ceilalți să fie ținta iubirii lor și nu subiecții unor temeri viscerale. Așa ceva îmi doresc.

Imaginea © Radu Clețiu