Inaugurarea Catedralei Naționale – gânduri ale unui evanghelic

27 October 2025

Ideea unei catedrale reprezentative pentru toată țara nu este deloc nouă, ci a apărut odată cu dobândirea independenței naționale și a fost susținută chiar de către primul rege din dinastia Hohenzollern – Carol I. La acea vreme, nu era privită ca o inițiativă strict religioasă, ci era o modă în toate statele moderne ale Europei (care treceau prin procesul definire a unei identități naționale de tip modern) să se construiască biserici impunătoare.

Numele se referă, se pare, nu la o presupusă mântuire etnică, ci era un gest de mulțumire la adresa lui Dumnezeu, cel care a ajutat neamul românesc să răzbată prin toate încercările istoriei și să-și obțină independența

Numele a fost sugerat încă de atunci și se referă, se pare, nu la o presupusă mântuire etnică, ci era un gest de mulțumire la adresa lui Dumnezeu, cel care a ajutat neamul românesc să răzbată prin toate încercările istoriei și să-și obțină independența, iar ulterior, unitatea teritorială. Deci această „mântuire” se referea la trecutul istoric, nu la mântuirea de apoi.

Totuși, proiectul nu a putut fi dus la bun sfârșit nici în perioada dinainte de 1918, nici după Marea Unire, motivele fiind diverse: de la conflicte armate, la crize economice și sociale. Iar după căderea întunericului Cortinei de Fier, nu mai putea fi vorba despre a construi o biserică de asemenea dimensiuni. Așadar, atunci când în postcomunism a început din nou discuția despre această catedrală, de fapt era o continuare a unei inițiative mult mai vechi.

Locul ales, în cele din urmă, a venit și cu niște cerințe de integrare în peisaj. După cum declara recent arhitectul coordonator, înălțimea catedralei vine să răspundă desfășurării pe orizontală a Casei Parlamentului: opoziția dintre transcendent și mundan, dacă doriți. Într-o lume preponderent preocupată de orizontul vizibil, imediat, strict material, biserica reprezentativă a BOR reprezintă o declarație verticală. Ceea ce, să recunoaștem, la nivel de simbol este admirabil.

Într-o lume preponderent preocupată de orizontul vizibil, imediat, strict material, biserica reprezentativă a BOR reprezintă o declarație verticală. Ceea ce, să recunoaștem, la nivel de simbol este admirabil.

Dacă proiectul inițial al catedralei ar fi fost realizat în urmă cu 100 de ani sau mai bine, atunci, practic, toate scandalurile recente apărute în jurul ei nu ar fi existat, ci am fi avut un monument interbelic (sau poate chiar antebelic) cu care, dacă era suficient de impunător, azi ne-am fi lăudat – așa cum o facem cu mănăstirile din Moldova, bisericile de lemn din Maramureș etc.

Una dintre cele mai importante rădăcini ale disputelor apărute în jurul construirii catedralei este conflictul dintre sacru și secular specific vremii noastre. Multor cetățeni nu li se părea normal ca din banii publici să meargă finanțări către un obiectiv religios. Probabil că nimic similar nu s-ar fi putut întâmpla în anii 1880 sau 1920, ci ar fi constituit, probabil, un prilej de unire națională în jurul unui proiect comun. Dar e anacronic să comparăm epoci istorice. Și inutil.

E practic imposibil să încercăm o istorie de tipul „ce-ar fi fost dacă”, dar ce putem spune cu certitudine este că în perioada când apărea ideea catedralei, raportul confesional pune față în față ortodocșii din Principate și greco-catolicii din Transilvania. Plus minoritățile cu propriile lor confesiuni sau religii (în cazul evreilor sau turcilor). Astăzi însă, inclusiv profilul religios al cetățenilor a fost un factor care complică problema, fiindcă o catedrală ortodoxă nu îi reprezintă religios pe cei care nu fac parte din confesiunea majoritară. Fapt care, în prezent, este foarte conștientizat.

A construi un edificiu religios într-un spațiu public, din fonduri publice, reprezintă, într-adevăr, o sfidare pentru mentalitatea secularizată.

A construi un edificiu religios într-un spațiu public, din fonduri publice, reprezintă, într-adevăr, o sfidare pentru mentalitatea secularizată. Asta cu atât mai mult cu cât au existat deja diverse încercări fie de a limita accesul religiei în spațiul public, fie de a o împinge spre sfera privată a existenței.

Deși românii se declară mereu preponderent ortodocși în recensăminte și foarte religioși în diversele sondaje, este clar pentru oricine că procentele respective, impresionante, nu corespund unei realități la nivelul praxisului religios și la nivel de susținere acordată Bisericii. Altfel spus, românii nu sunt chiar atât de credincioși pe cât se dau și au mai degrabă o relație tensionată cu biserica instituțională.

Revenind însă la catedrală, trebuie spus că nu toți creștinii sunt în egală măsură de apreciativi sau de încântați de această construcție, iar motivele sunt diverse. Unul dintre cele mai ușor de identificat este acela că orice biserică ortodoxă are pictate pe pereți icoane. Covârșitoarea majoritate a creștinilor evanghelici și neo-protestanți nu pot integra în vreun fel rolul icoanei în închinarea creștină – în cel mai bun caz, nu vor comenta, însă, pentru destui, e vorba pur și simplu de idoli.

Românii nu sunt chiar atât de credincioși pe cât se dau și au mai degrabă o relație tensionată cu biserica instituțională.

Strict în dreptul meu, pot integra foarte ușor funcția estetică și pedagogică a icoanei. O pictură bisericească bine făcută (și nu ne îndoim că așa stau lucrurile cu catedrala) spune istoria mântuirii în imagini. Iar a avea și reprezentări vizuale – alături de cântări și de mirosul de tămâie – contribuie la imersarea în închinarea liturgică. Totuși, cinstea oferită icoanelor – deși o înțeleg și accept că nu e vorba despre închinare la icoană – rămâne pentru mine un gest pe care-l pot pricepe strict intelectual și atât. Refuz însă să-l contest.

În ciuda explicațiilor pe care le-am prezentat mai sus, numele Catedralei Mântuirii Neamului nu este scutit de probleme. Și asta pentru că, într-un context marcat de revenirea naționalismului la modă, poate fi interpretat și în sensul, nedorit, al unei mântuiri etnice și naționale. Este foarte greu de crezut că demagogii, populiștii și clericii naționaliști vor avea decența să evite o explicație eretică, filetistă. Ba dimpotrivă, este de așteptat să se folosească de ditamai construcția ca să-și crească popularitatea și să-și propage și mai abitir ideile parșive.

De asemenea, o construcție atât de spectaculoasă și impunătoare poate induce ideea (eronată) că ar putea fi socotită „casa lui Dumnezeu”. Iar această casă ar putea, cumva, garanta vreun beneficiu teritoriului național care o găzduiește. Chiar dacă și evanghelicii sunt adesea tentați să vorbească în acești termeni, există afirmații categorice în Scripturi care nu îngăduiesc nimănui să credă că-și poate garanta astfel grațiile divine: templul din Ierusalim a fost făcut una cu pământul, în ciuda iluziilor religios-etnice că sanctuarul sacru garantează invencibilitatea.

Numele Catedralei Mântuirii Neamului nu este scutit de probleme. Și asta pentru că, într-un context marcat de revenirea naționalismului la modă, poate fi interpretat și în sensul, nedorit, al unei mântuiri etnice și naționale.

Indiferent ce va deveni în viitor – fiindcă este construită și cu scopul declarat de a servi ca obiectiv turistic – catedrala nu va scăpa nici de acuzațiile de grandomanie, megalomanie etc. Și asta pentru că vremea religiosului opulent pare să fi apus. Iar când devine iarăși ostentativ, grandios, religiosul produce mai degrabă frisoane reci decât uimire evlavioasă. Motivele pot fi căutate în istorie și nu ar trebui neglijate nici minimizate.

Dacă e să găsim și o justificare pentru „cea mai mare biserică ortodoxă din Europa”, atunci una la îndemână ar putea fi aceea că BOR este a treia biserică ortodoxă la nivel mondial în ce privește numărul de membri (după Rusia și Ucraina – unde situația e însă complicată în prezent, din pricina celor două patriarhii concurente).

Dincolo de toate controversele și de toate criticile, Catedrala Națională este o realizare remarcabilă. Urmează ca slujitorii BOR, de la cei mai înalți ierarhi, până la preoții misionari, să explice în anii și deceniile care vin ce tip de spiritualitate ilustrează această biserică și cum rămâne această spiritualitate aproape de fiecare credincios și, mai ales, aproape de o societate tot mai frământată și mai sfâșiată.

Tentația grandiosului are încă rădăcini puternice în toate tradițiile creștine. Evanghelicii români au încercat și ei deja rețeta în mai multe locuri din România și din Europa, și nu par lecuiți de ea. Dimpotrivă. Spectacolul religios este în continuare atractiv, în ciuda (sau poate chiar datorită) controverselor pe care le stârnește.

Aș fi necinstit să trec cu vederea că o asemenea clădire reprezintă o declarație de forță și putere, nu de smerenie și discreție.

Una dintre diferențele importante însă constă în statutul acordat spațiilor de închinare. De regulă, pentru evanghelici sunt doar „săli” sau „clădiri” care nu au o destinație sacră, nici nu sunt consacrate în mod special. Însă această poziționare teologică este adesea contrazisă de practică, fiindcă există o reverență aparte față de clădirile ca atare și care, ciudat, uneori se manifestă mai degrabă față de propriile clădiri (oficial, „nesfințite”) decât față de bisericile comunităților care practică inclusiv sfințirea clădirilor. Probabil că aici se poate citi o influență neconștientizată și nerecunoscută ca atare a practicii ortodoxe asupra evanghelicilor – un soi de sacramentalism implicit.

Aș fi necinstit să trec cu vederea că o asemenea clădire reprezintă o declarație de forță și putere, nu de smerenie și discreție. Într-o epocă în care Biserica din Europa trece printr-o perioadă mai degrabă dificilă, iar secularizarea continuă să înainteze în sfere publice de peste tot, această declarație are ceva oximoronic într-însa.

E mai ușor de interpretat în cheie aniversară: marchează un secol de Patriarhie românească (primul patriarh – Miron Cristea, 1925), 140 de ani de la primirea tomosului de autocefalie (1885) din partea Patriarhiei Ecumenice și 160 de ani de când Nifon Rusailă a devenit cel dintâi „mitropolit-primat” (precursorul patriarhului) al Bisericii Ortodoxe Române.

Simbolic, cum spuneam, este o declarație în favoarea lucrurilor înalte, sfinte, transcendente, în plin centru al capitalei – o capitală cosmopolită, adesea mai degrabă progresistă și cel mai important centru financiar al țării. Dar este totodată o declarație pe un ton dominator, care e greu de crezut că mai are suficientă susținere și legitimitate în popor.

În mintea mea stăruie însă o întrebare de minoritar: prin ce anume întinde catedrala o mână celor de alte confesiuni? Un fel de „curte a neamurilor” din templul de odinioară al evreilor.

Nu mă pricep să fac evaluări ale arhitecturii, așa că aleg să cred ce declară arhitectul coordonator, anume că este un stil ce reunește caracteristici din toate regiunile țării. Ceea ce este, din nou, un simbol al unității cultural-religioase. În mintea mea stăruie însă o întrebare de minoritar: prin ce anume întinde catedrala o mână celor de alte confesiuni? Un fel de „curte a neamurilor” din templul de odinioară al evreilor.

Cred că este un moment important în istoria recentă a BOR. Și cred că poate fi sărbătorit într-un spirit de bunăvoință de către toți creștinii români. De acum încolo, va fi un obiect arhitectonic inevitabil în peisajul capitalei și își va dobândi reputația turistică globală. Sfințirea făcută împreună cu Patriarhul Ecumenic mi se pare, din nou, în contextul actual, un gest de bun augur, care poziționează BOR de partea bisericilor care-și gândesc identitatea în parametrii secolului XXI, nu ai secolului XIX. Dacă edificiul ca atare pare mai degrabă un proiect specific secolului XIX sau cel mult prima jumătate a secolului XX, cred că mai este o explicație validă care ar putea să ne mai tempereze elanul criticist. Noi, ca țară, am avut de recuperat multe restanțe ale istoriei. Probabil că și asta e una dintre ele.

Să nu ignorăm însă nici obiecțiile aduse dinspre societate sau din alte direcții, fiindcă trăim într-o epocă în care triumfalismul și supremația religiosului au aer îmbâcsit și chiar toxic. Să ascultăm, să luăm aminte, să vedem dacă există critici pertinente, căci uneori profeții sunt în afara bisericilor noastre.

Să nu ignorăm însă nici obiecțiile aduse dinspre societate sau din alte direcții, fiindcă trăim într-o epocă în care triumfalismul și supremația religiosului au aer îmbâcsit și chiar toxic.

Un scurt comentariu despre inaugurare: da, mi se pare perfect normal ca oficialitățile să fie prezente, indiferent de credința lor. Este un gest de curtoazie cel puțin. Secularismul sau ateismul militant sunt ideologii care pot naște religii seculare – care necesită același soi de devotament precum manifestă oamenii religioși. Cetățenii sunt și religioși și nereligioși și toți merită atât respect, cât și loc să existe.

Indiferent ce părere am avea despre asta, creștinismul rămâne una dintre rădăcinile fundamentale ale Europei așa cum o știm noi azi. Negarea sau suprimarea lui nu are cum să aducă nimic bun, așa cum ne spun psihanaliștii că se întâmplă dacă ne negăm o dimensiune a identității personale. Nu rezonez cu „vrem spitale, nu catedrale” din multe motive. Mai întâi, e un slogan care nu rezistă la statistici. Apoi, dacă biserica face parte din moștenirea culturală a țării, atunci finanțarea unor biserici importante este și un act de cultură, chiar dacă unii preferă să deteste religia.

Ar fi bine dacă această catedrală ar putea contribui măcar un pic la vindecarea diviziunilor din societate – și îi am în vedere îndeosebi pe cetățenii care se declară ortodocși – pricinuite de religiile politice în ascensiune. Mă tem însă că e nevoie de altceva. Și de mai mult decât o biserică frumoasă. Între timp însă, zic să ne bucurăm alături de prietenii și confrații ortodocși de această construcție impresionantă și să ne dorim cu toții să-și îndeplinească funcția cât mai bine și cu cât mai multă înțelepciune.

În concluzie, catedrala este atât o construcție consacrată religios, cât și una cu valoare culturală. Nu aveam cum fi decât controversată într-o epocă în care secularizarea (adică procesul) și secularismul (adică ideologia) sunt încă puternice. Chiar dacă se vorbește despre o revenire a religiei în spațiul public, conflictul este inevitabil. Chiar dacă, potrivit canoanelor, funcția religioasă a unei catedrale este clară, totuși rolul pe care-l va juca în dialogul credinței cu societatea nu poate fi prestabilit, ci el se va dezvălui în timp. Totodată, funcția simbolică la nivel de societate urmează să se clarifice în anii care vor veni.

Foto: Ziarul Lumina / Luigi Ivanciu