Isus, nedeslușit – o recenzie

30 September 2025

Am citit de două ori cartea lui Amiel Drimbe! Prima dată, autorul mi-a acordat privilegiul să o citesc în etapa pre-tipar, în format electronic, pentru detectarea greșelilor ortografice; a doua oară, am lecturat-o după publicare, în format fizic, de data aceasta pentru a mă delecta pe îndelete cu conținutul. Am participat apoi la două dezbateri asupra cărții, prilejuite de lansarea ei la Sibiu și Alba Iulia. În mod providențial, în anul premergător apariției acestei cărți, am consultat mai multe comentarii și studii marcane, ca urmare a nevoii de a concepe un ghid de studiu care să acopere această evanghelie. Deși nu mă consider un specialist în teologie sau în istorie, vocația mea fiind una cu precădere pastorală, voi prezenta o evaluare tripartită a acestei cărți: teologică, istorică și pastorală. Consider, totodată, că cele trei evaluări sunt și trei domenii în care cititorul va fi îmbogățit prin lecturarea ei.

Alcătuită din 15 studii, cartea acoperă, într-o manieră selectivă, toate secțiunile mari ale Evangheliei după Marcu: de la venirea lui Dumnezeu în lume, până la învierea Sa.

Alcătuită din 15 studii, cartea acoperă, într-o manieră selectivă, toate secțiunile mari ale Evangheliei după Marcu: de la venirea lui Dumnezeu în lume, până la învierea Sa. Structura cărții păstrează proporțiile Evangheliei, cele mai multe studii fiind dedicate secțiunii patimilor. În „Introducere” se menționează că la originea acestor secțiuni au stat omilii, la care s-au adăugat detalii, și studii academice din care au fost eliminate detaliile prea tehnice, pentru ca materialul final să fie accesibil cititorului nespecialist.

Din perspectivă teologică, autorul reușește să surprindă nu doar temele teologice centrale prezentate de Marcu, ci și modul subtil în care autorul Evangheliei le nuanțează prin detalii sau expresii aparent nesemnificative, prin procedeele literare folosite (chiasmul, inclusio) sau prin tipare specifice, așa cum sunt cele patru elementele principale din narațiunile despre vindecări. Amiel Drimbe recurge la metode de interpretare variate (literatura comparată, intertextualitatea, critica narativă etc.). Întâlnim referiri la tehnici de interpretare iudaică (gezera^hșawa^h), corelarea unor termeni-cheie utilizați în texte ce se află la distanță unul de altul (ex: ekballō, „a izgoni”; egeipō, „a se ridica în picioare” sau anistēmi, „a se ridica din morți”). Spre exemplu, expresia „calea Domnului”, anunțată de Ioan și utilizată mereu la singular pe parcursul evangheliei, va deveni drumul patimilor, iar sintagma „zilele acelea” delimitează temporal această cale, între prima Sa venire și revenirea la finalul istoriei (pp. 45-51). În speranța escatologică a unor grupări religioase evreiești, pustiul în care apare Isus are un sens teologic, e un act final al izbăvirii realizate de Dumnezeu. Nu este trecută cu vederea niciuna din temele centrale ale acestei evanghelii: identitatea divină a lui Isus, titlurile Sale hristologice, interacțiunea cu forțele demonice, calea crucii și ucenicia.

Chiar dacă se precizează că în prologul Evangheliei „întâlnim prima și singura mențiune făcută de evanghelist cu privire la împlinirea hristologică a unor texte din VT” (p. 40), pe parcursul studiilor sunt surprinse numeroase ecouri ale textelor sau temelor veterotestamentare.

Harta conceptuală a lui Marcu, nu cea topografică, reprezintă criteriul după care trebuie evaluată „imprecizia” geografică a evanghelistului.

Autorul este la zi cu istoria interpretării acestei evanghelii și cu tendințele curente ale exegeților care manifestă interes față de Marcu. Capitolul inițial și epilogul demonstrează acest fapt, poate într-un mod mai evident decât celelalte studii. Harta conceptuală a lui Marcu, nu cea topografică, reprezintă criteriul după care trebuie evaluată „imprecizia” geografică a evanghelistului. Epilogul inițiază cititorul în disciplina psihologiei scrisului: „fiecare biografie este o autobiografie”. Deși admite că se poate situa în zona speculației informate, autorul trasează linii de corespondență între accentele din evanghelie și viața lui Petru sau a lui Marcu. Scriitorul biblic a creionat un portret al lui Isus aflat pe via crucis, dar „și-a practicat ucenicia creștină ca un mers înainte, cu fața întoarsă spre cruce”. Lumina negativă în care sunt priviți ucenicii în Marcu, precum și teme ca mândria, starea de veghe și reabilitarea din 1 Petru 5:5b-10 par a fi direct legate de experiența trăită de Petru în noaptea trădării. Adverbul „îndată” (euthus) care sugerează acțiune e totodată și o oglindă a lui Marcu cel activ, iar ziua supradimensionată din 2:23-3:35 sugerează o paradigmă a întregii perioade a creștinismului primar în care trăiește Marcu. Ideea majoră din epilog e că scriitorii au tendința de a crea semnificații simbolice mai întâi pentru ei înșiși și abia apoi pentru cititorii lor.

Din perspectivă istorică, întâlnim pe parcursul cărții numeroase trimiteri la contextul cultural iudaic, grecesc sau roman. Cititorul va găsi referințe cu privire la mișcări religioase sau politice (zeloți, esenieni), la folclorul antic mediteraneean, la scrierile apocrife (Viața lui Adam și a Evei, Acta Pilati) sau la Talmud și la numeroși autori antici precum Filon, Iosephus, Tacit, Seneca, Cicero, Galen. Ele sunt menționate pentru a facilita înțelegerea textului marcan. De exemplu, cele patru străji care asigurau paza din timpul nopții reprezintă un detaliu cultural prin care e analizat textul din 14:17-15:1. Singurul care veghează de la un capăt la altul va muri pe cruce, la sosirea dimineții, „plătind pentru nevegherile nocturne ale adepților și adversarilor deopotrivă” (p. 176). Deseori, notele de subsol nu sunt doar referințe sau trimiteri la surse, ci și explicații suplimentare oferite cititorului.

Deși admite că se poate situa în zona speculației informate, autorul trasează linii de corespondență între accentele din evanghelie și viața lui Petru sau a lui Marcu.

Scrierile Părinților Bisericii sunt și ele invocate, cititorul fiind expus modului în care aceștia au interacționat cu textele din Marcu. Printre scrierile patristice citate se numără cele ale lui Papias, Origen, Irineu, Afraat Persanul, Grigore de Nazians sau Grigore cel Mare. Merită consemnată remarca lui Afraat Persanul despre rătăcirea lui Nebucadnețar, ca un leu prin locuri pustii și integrarea ei în simbolistica pustiului prezentată de Marcu în evanghelia sa (pp. 74-77). Nebucadnețar este smerit în pustiu și pierde stăpânirea peste oameni și fiare, ajungând nu doar printre animale sălbatice, ci asemeni lor. Prin contrast, Hristos nu împrumută nimic din purtarea lor; dimpotrivă, ele își schimbă natura și devin domesticite în prezența Lui.

În activitatea pastorală, armonizarea textelor sinoptice care descriu aceeași narațiune din viața și lucrarea lui Hristos pot acționa ca o piedică în pregătirea predicilor. Studiile redate în carte sunt o invitație fermă la o predicare responsabilă și la a rămâne în perimetrul delimitat de fiecare evanghelie, la a frământa textul pentru a surprinde individualitatea mesajului său și „fața” unică a lui Isus, așa cum a redat-o fiecare evanghelist în parte. Drimbe te lasă să înțelegi că niciun detaliu suplimentar și nicio omisiune nu sunt inserate sau înlăturate în mod accidental.

Spre exemplu, Marcu trece sub tăcere faptul că Iuda a intrat în posesia banilor, scopul fiind cel de a evidenția cu ce rămânem în urma vânzării lui Hristos – cu nimic! Amplasarea vindecării orbului (8:22-26), în două etape, în centrul Evangheliei este maniera lui Marcu de a surprinde cele două moduri în care ucenicii îl văd pe Isus: neclar, doar pe jumătate, și apoi pe deplin după patimi și înviere, în Galileea. Anonimitatea la care evanghelistul recurge intenționat (femeia cu mirul, ucenicul care fuge gol) ne cere să ne concentrăm pe ce reprezintă aceste persoane, și nu pe cine sunt ele. Modul în care se încheie evanghelia, cu o înviere ahristică, a dus la numeroase controverse și la compilarea secțiunii 16:9-20. Finalul abrupt și deschis e o invitație la un nou început, întoarcerea la ucenicia inițială.

Marcu trece sub tăcere faptul că Iuda a intrat în posesia banilor, scopul fiind cel de a evidenția cu ce rămânem în urma vânzării lui Hristos – cu nimic!

În contrast cu numeroase mișcări charismatice care promovează vindecarea și prosperitatea, autorul demonstrează că ucenicia pe calea crucii va cunoaște mâna nevăzută a lui Isus: „Isus pare să fie străin de necazul suferinzilor. Cu toate acestea, El este alături de cei aflați în suferință, chiar și atunci când nu este vizibil. Mâna Lui continuă să facă bine, chiar dacă nu i se poate simți atingerea” (p. 85).

Ca pastor, aud frecvent, în diverse formulări, că Vechiul Testament e pre-creștin, dar și sub-creștin. Studiul lui A. Drimbe e util și pentru astfel de tendințe marcionite, demonstrând că nu putem separa VT de NT și nici să înțelegem mesajul din NT fără VT. Aluziile verbale și temele pe care Marcu le reia din VT, surprinse în majoritatea capitolelor din carte, demonstrează cu prisosință acest adevăr.

Capitolul dedicat lui Petru, ucenicul cu inima „pietroasă” e de real folos oricărui pastor sau prezbiter. Dacă memoriile sale orale constituie sursa lui Marcu, atunci avem de-a face cu o invitație la a accepta să fim vulnerabili în fața celor pe care îi slujim – întocmai cum procedează Petru când se lasă folosit ca „material de studiu”. Pocăința și reabilitarea sa ne avertizează să nu acceptăm imaginea pe care o proiectează unii credincioși asupra liderilor lor, cea de sfinți imaculați.

Cred că unicitatea cărții constă în faptul că autorul aduce în fiecare capitol accente ignorate de o bună parte din exegeții acestei evanghelii.

Cred că unicitatea cărții constă în faptul că autorul aduce în fiecare capitol accente ignorate de o bună parte din exegeții acestei evanghelii. Uneori autorul prezintă în coloane paralele texte din evanghelie pentru a evidenția un tipar sau un element comun, ca în cazul apucării bolnavilor de mână. Capitolul dedicat rostului pildelor prezintă o soluție rezonabilă pentru enigma rostită de Isus: „citatul isaianic nu descrie scopul pentru care Isus rostește pildele, ci auditoriul căruia îi sunt adresate pildele” (p. 114).

În concluzie, cartea lui Amiel Drimbe se recomandă ca o lucrare de referință în biblioteca oricărui exeget interesat de studiul celei mai timpurii evanghelii, iar, pentru cititorul nespecialist, poate fi „calea de acces către una din cele mai timpurii mărturii literare din istoria creștinismului primar”, după cum remarcă Karl-Wilhelm Niebhur în „Cuvântul înainte”.

Amiel Drimbe, Isus, nedeslușit: studii asupra evangheliei după Marcu, Oradea, Ratio et Revelatio, 2024, 299 p.