Cinci ani pe foc

10 February 2023

Implozie

Eram la etajul al 4-lea. Duceam câteva cutii cu mobilă de mărime medie. În timp ce urcam una dintre trepte, am simțit că, în corpul meu, s-a întâmplat ceva ireversibil. Mă văd și acum cu cele 2 sau 3 cutii pe umăr, oprindu-mă și zicându-mi: cred că am depășit orice limită. Și aveam să aflu că așa era.

Cauza care m-a făcut să-mi depășesc toate limitele nu a fost munca în sine, ci acumularea tacită, fără simptome, a unei supradoze de adrenalină în sistemul nervos. Iar faptul acesta s-a produs din pricina agitației continue, tot mai amplificate, nicidecum din pricina efortului fizic.

De câteva săptămâni lucram de unul singur la un apartament nou, pe care voiam să îl dau în chirie. Adusesem câțiva meșteri, însă doar pentru niște lucrări care îmi depășeau priceperea. Montarea parchetului, a candelabrelor sau a aplicelor, instalarea obiectelor sanitare sau a mobilierului, pe acestea le consideram accesibile, drept care, înainte de a ajunge la ele, mi-am concediat meșterii. Am comandat deodată toate produsele, după ce, în prealabil, mă sfătuisem cu soția mea în privința lor. Dar când produsele comandate au început să sosească, uneori mai multe, în același timp, eram luat întotdeauna pe nepregătite. În primul rând, fiindcă nu era nimeni care să mă ajute, și, în al doilea rând, fiindcă ba nu eram la apartament, ba eram complet absorbit de muncă la instalarea unui obiect sanitar sau a unui obiect de mobilier. Deși blocul are în dotare un lift spațios, acesta era nefuncțional în perioada respectivă. Apartamentul se află la etajul al 7-lea. În consecință, eram nevoit să alerg pe scări cu pachetele care sosiseră, ducând câte unul sau două de la un etaj inferior la un etaj superior, abandonând pachetele la etajul superior pentru a mă întoarce, repede, la etajul inferior după altele. Rezulta o necontenită alergare de jos sus și de sus jos. Iar teama că aș putea rămâne fără acele pachete mă ținea într-o agitație continuă. De asemenea, teama că nu aș putea termina apartamentul în următoarele două săptămâni, postându-l apoi pe booking sau pe airbnb, era și ea un factor de stres continuu. La toate acestea, aș adăuga și multe alte activități care mă obligau să las totul, să iau mașina, să fug într-un anumit loc, pentru ca, apoi, să mă întorc la apartament pentru a relua ce începusem: venirea copiilor de la școală acasă, hrănirea lor, pregătirea predicilor de duminică seara, câte o tranzacție imobiliară urgentă.

Așadar, cauza care m-a făcut să-mi depășesc toate limitele nu a fost munca în sine, ci acumularea tacită, fără simptome, a unei supradoze de adrenalină în sistemul nervos. Iar faptul acesta s-a produs din pricina agitației continue, tot mai amplificate, nicidecum din pricina efortului fizic. În condițiile unei dozări normale a efortului fizic, acesta nu ar fi cauzat nimic, doar, cel mai probabil, la finalul zilei, un somn cât se poate de profund și de odihnitor. Dar ambițul de a nu lăsa nimic nefăcut, râvnirea după banul câștigat ușor, împrăștierea psihică și fizică în toate părțile unde era nevoie de mine, precum și abstinența de la mâncare, datorată dedicării depline, au dus la implozia sistemului nervos.

Am ieșit de la urgențe destul de optimist și într-o stare generală cât se poate de bună. Nu primisem rețete sau altceva. Primisem în schimb o trimitere la psihiatru, o trimitere pe care intenționam să o ignor.

Această implozie nu a venit de nicăieri, și nu s-a produs fără să-mi trimită anterior unele semne concrete, pe care oricine altcineva le-ar fi luat foarte în serios. Două nopți de insomnie totală, de parcă oboseala m-ar fi părăsit definitiv. Să stai cu capul pe pernă și să nu simți până a doua zi, la zece dimineața, nici nevoia de somn, nici oboseala… nici măcar un căscat să nu te viziteze, ăsta nu putea fi decât semnul unui sinistru dezechilibru nervos. De asemenea, tremorul interior care apărea și dispărea, la început ușor, ca o adiere, apoi tot mai nuanțat, poposind și vibrând în mâini, gât, piept sau picioare, ar fi trebuit să îmi dea și mai mult de gândit. Pentru insomnie, am luat medicamente. Ca să scap de tremor, am redus activitatea fizică la jumătate. Însă aceste două simptome nu mai erau simptome de atenționare, ci semnalmente ale procesului ireversibil care avusese deja loc: supradozarea cu adrenalină.

Cât despre momentul imploziei, a fost așa. În ziua aceea, o zi foarte caldă, în timp ce conduceam mașina, am simțit că mă apucă leșinul. La un semafor, am deschis toate geamurile, am dat drumul la aerul condiționat, și am încercat să îmi ventilez creierul respirând adânc, cu nesaț, aerul rece. Inima intrase într-o tahicardie ușoară. În mod normal, aceste tipuri de tahicardie, în cazul meu, s-au dovedit întotdeauna temporare. De data aceasta, nu m-a părăsit, ci și-a crescut, progresiv, ritmul. Deși nu am leșinat în mașină, deși mi-am făcut treaba în ziua aceea, deși am rezistat chiar și atunci când am avut oaspeți, pe la ora 21.00 am cedat și am mers la urgențe.

Eram convins că voi aștepta acolo două ore, așa cum se întâmpla de obicei. M-am așezat confortabil pe un scaun și am încercat să mă liniștesc. Unul dintre asistenți a ieșit din cabinet și mi-a dat un diazepam. Apoi, la câteva minute distanță, doctorul m-a chemat înăuntru. M-a întrebat dacă am consumat droguri, dacă am băut alcool etc. Am fost invitat să mă întind pe targă, mi s-au făcut analizele, mi s-a făcut o perfuzie, și, la nicio jumătate de oră, am fost declarat sănătos tun. Am ieșit de la urgențe destul de optimist și într-o stare generală cât se poate de bună. Nu primisem rețete sau altceva. Primisem în schimb o trimitere la psihiatru, o trimitere pe care intenționam să o ignor.

Efectele imploziei: tremorul

În dimineața de după vizita la urgențe, deși îmi propusesem să elimin din programul meu orice activitate care privea amenajarea apartamentului, mi-am dat seama că gândul îmi fugea doar într-acolo. Era o fugă pe care nu o mai puteam controla, un fel de atracție irezistibilă a minții spre ceva la care se gândise prea mult, insistent și percutant. Ca atunci când un camion, în ciuda faptului că are roțile blocate, alunecă înapoi pe urmele pe care le-a lăsat atunci când a încercat, fără succes, să urce o pantă. Și de fiecare dată când mă blocam mintal în scenarii legate de amenajarea sau de închirierea apartamentului, apărea tremorul, un tremor interior cu tot mai multe manifestări exterioare. În aceeași zi, spre după-masă, acest tremor, deși mintal depășisem scenariul cauzator, s-a încăpățânat să rămână la nivelul gâtului, al pieptului și al mâinilor câteva ore. Părea să se coacă, spre a exploda în altceva. Nu știam în ce. Dar mi-am dat seama că sunt pe un teren minat și, în consecință, am sunat o prietenă care mi-a recomandat un psihiatru. Mi-am și făcut programare pentru a doua zi, dacă bine îmi amintesc. Spre seară, am primit vizita unor prieteni. În timpul acestei vizite, am simțit cum tremorul se convertește în mâncărimi puternice la nivelul plexului, generând, în final, un atac de panică de toată frumusețea. De remarcat e faptul că am avut acest atac de panică în prezența musafirilor dar și că am reușit să-l ascund, ieșind din casă și prefăcându-mă preocupat de un eveniment fictiv din curte.

Tremorul a început undeva în jurul orei 17.00. Pe la ora 21.00 eram atât de descurajat, încât mi-am și spus că, dacă aș rămâne cu așa ceva în mine, mi-aș lua zilele în nicio săptămână.

La psihiatru, după o investigație amănunțită și pertinentă (mi s-a făcut inclusiv un arbore genealogic urmărindu-se o posibilă linie patologică), am fost diagnosticat cu tulburare anxioasă. Mi s-a dat un antidepresiv, un sedativ și un somnifer. În zilele ce au urmat, deși reușisem să obțin medicamentele, trecând cu greu peste toate prejudecățile pe care le aveam cu privire la „nebunia” mea și la vizita la psihiatru, nu m-am îndurat să iau antidepresivul, chiar dacă începusem să iau sedativul. Mari schimbări în echilibrul psihic nu au apărut. Iar la un moment dat, scos din sărite, am mers la sală și mi-am suprasolicitat mușchii ridicând cele mai mari greutăți de care eram în stare. Cred și acum că acel efort monstruos pe care l-am făcut, numai pentru a-mi demonstra că sunt cât se poate de ok, a produs, mai târziu, în seara aceea, un tremor la fel de monstruos. Căci era ceva ce îmi depășea așteptarea și înțelegerea. Imaginați-vă cel mai puternic dârdâit posibil, cu efecte extraordinar de dureroase la nivelul stomacului. În plus, nu se întrevedea vreun capăt, căci fenomenul se afla în afara experienței mele, și, ca atare, dănțuia sinistru pe terenul iraționalului. Tremorul a început undeva în jurul orei 17.00. Pe la ora 21.00 eram atât de descurajat, încât mi-am și spus că, dacă aș rămâne cu așa ceva în mine, mi-aș lua zilele în nicio săptămână. L-am dus cu greu până la ora 23.30, când, ajutat de somnifer, am reușit să trec „dincolo”. A doua zi m-am trezit fără el. Dar, de pe la 9.00, și-a refăcut simțită prezența, generând, constant, din oră în oră, atacuri de panică. Drept care, călcând în picioare toate prejudecățile, am luat cutia cu antidepresive, și, așa cum scria în rețetă, am luat 25 mg de sertralină, devenind, oficial, un „nebun”.

În privința prietenilor, aceștia, în marea lor majoritate, mă priveau cu milă, neînțelegându-mi simptomele, în timp ce câțiva, foarte puțini, mă luau peste picior cu dispreț.

Am interogat 5 doctori cu privire la simptomele înfricoșătoare pe care le trăiam. Un cardiolog, care m-a asigurat că nu am nimic la inimă. Un neurolog, care a semnalat un posibil burnout. Un psiholog, care nu prea știa ce să-mi spună, dar care m-a încurajat să îmi iau medicamentele. Psihiatrul, care mă diagnosticase cu tulburare anxioasă, respingând din start o posibilă epuizare. Și, în fine, medicul de familie, care mi-a spus, simplu, că nu am fost chemat să fac totul și că, evident, nu voi fi eu cel care va schimba lumea. În privința prietenilor, aceștia, în marea lor majoritate, mă priveau cu milă, neînțelegându-mi simptomele, în timp ce câțiva, foarte puțini, mă luau peste picior cu dispreț.

Am fost nevoit să sap mult și bine pe internet pentru a descoperi, în sfârșit, o amplă mărturie a unui pastor despre un fenomen prin care trecuse și el: burnoutul (a se vedea confesiunea lui Tommy Nelson de pe youtube). Observasem și în cazul meu că, în momentul în care sistemul nervos declanșa tremorul, acesta, la rândul lui, genera tulburarea de anxietate. În perioada crizelor de anxietate, nu și în timpul tremorului, suprafețe întinse ale epidermei mi se înfierbântau puternic. În același timp, simțeam o durere surdă în oasele picioarelor, în oasele coloanei și în oasele brațelor și antebrațelor. De parcă acestea tocmai ar fi fost suprasolicitate. Prin urmare, simțeam mereu nevoia să fac stretching (exercițiul de întindere a mușchilor). Mă îmbrățișam, mă aplecam, mă lăsam pe vine. Însă fără o ameliorare imediată.

Efectele imploziei: non-eul și confuzia

Teribilul simptom al confuziei, al senzație de altul sau de non-eu, s-a instalat odată cu excursia pe care am organizat-o, împreună cu câțiva prieteni, la munte. Chiar în dimineața plecării, am simțit că s-a instalat în creierul meu un soi de entitate bizară, agresivă și toxică. Simțeam împunsături la nivelul parietalului, îmi pierdeam echilibrul, iar anxietatea venea în valuri foarte puternice, înfierbântându-mi zona craniană.

Nu aveam stare. Umblam din cameră în cameră. Mă întindeam pe toate șezlongurile și pe toate paturile. Uneori, în timp ce eram întins, îi ceream lui Dumnezeu să îmi curme viața și suferința.

A sta locului, a te relaxa, a trage un pui de somn într-o frumoasă după-masă de vară, ascultând cu plăcere ciripitul viu al păsărilor, a te refugia în cutia cu nimic, în care mă refugiam zilnic, toate acestea îmi deveniseră complet inaccesibile. Mi le doream cu ardoare. Eram, în schimb, invadat de tremorul acela demonic, de tahicardii care apăreau și dispăreau fără nicio logică, de gânduri sinistre, de o agitație continuă de care nu știam cum să mă feresc, iar acum, odată cu plecarea la munte, de o stare mintală pe care nu am știut niciodată cum să o descriu, pentru simplul motiv că e indescriptibilă. Înțepături în creier dublate de senzația de cădere, de răpunere, de stingere, de parcă cineva, de la baza gâtului, ar fi aruncat niște cârlige în formă de ancoră, în toate zonele creierului, și ar fi tras de ele cu putere deodată, iar un vas de sânge, o rețea de neuronii sau mai știu eu ce era pe cale să cedeze. Starea asta mă ținea amețit, confuz, anxios, și, în general, tindea să mă pună la pământ, fără însă a-mi da șansa să rămân acolo inert, ca o plăcintă. Din pricina încordării continue, mă dureau puternic mușchii gâtului și mușchii stomacului. Anxietatea venea cu nodul în gât și cu starea de greață. Iar tremorul cuprindea totul, ca o mlaștină în care toate aceste simptome, deși amestecate, sau tocmai pentru că erau amestecate, își amplificau efectele.

Am ajuns cu mare dificultate la cabana pe care o rezervasem. Condusul nu mai era o plăcere. Dimpotrivă, am dus pe drum, în creier, în piept și în stomac, un scenariu sinistru: urma să pățesc ceva, să leșin, să fac infarct sau poate un AVC și, în consecință, urma să pierd controlul mașinii și să-mi omor familia. Așa am condus 40 de kilometri, fără nicio bucurie și fără niciun moment de liniște. Iar la cabană, simptomele s-au agravat. Nu aveam stare. Umblam din cameră în cameră. Mă întindeam pe toate șezlongurile și pe toate paturile. Uneori, în timp ce eram întins, îi ceream lui Dumnezeu să îmi curme viața și suferința. Nu îmi era foame. Nu mâncasem de o săptămână mai nimic. Slăbisem galopant. Anxietatea mă storsese de grăsimi și de energie. Am încercat să beau un pahar cu apă, ca să nu mor. Iar după ce l-am golit, m-au apucat frisoanele. Frisoanele m-au cuprins și după o superbă ploaie de vară, care a venit și a trecut ca un vis.

Seara, am sărbătorit ziua de naștere a gemenilor noștri, căci acesta era motivul pentru care organizasem excursia. Dar în jurul orei 21.00, eram deja în pat, cu somniferul împărțit în patru bucăți, câte o bucată pentru fiecare etapă de somn. În jurul orei 21.30 eram deja plecat „dincolo”. La ora 2.00 m-am trezit, și am încercat să ajung la toaleta de pe hol. Mi-am dat seama că nu mă pot deplasa în picioare. Așa că m-am târât până acolo pe brațe și pe genunchi. Erau multe scări și nu mi-a fost tocmai ușor. Am eliminat în vasul de toaletă un scaun ca o dilemă. Cum se face, mi-am spus atunci, privind surprins materia aceea organică, foarte bine închegată, strălucind parcă de „sănătate”, cum se face că un om atât de bolnav ca mine este, prin funcționalitate organică, un om atât de sănătos? Mi-am adus atunci aminte de ceea ce îmi spusese medicul de la urgență: analizele au ieșit „bec”. Exact așa s-a exprimat. Și tot atunci mi-am mai amintit de o expresie folosită în atâtea și atâtea situații: unde nu-i cap vai de picioare.

Mi-am dat seama că nu mă pot deplasa în picioare. Așa că m-am târât până acolo pe brațe și pe genunchi. Erau multe scări și nu mi-a fost tocmai ușor.

A doua zi, încă de dimineață, am simțit că mintea începe să mi se recalibreze. Confuzia aceea dublata de înțepături și de senzația de cădere, de răpunere, scăzuse nițel în intensitate. Și chiar dacă, de-a lungul zilei, am avut de furcă cu același tremor și aceleași valuri de anxietate, spre seară, s-a întâmplat ceva. Ceva miraculos. Pe neașteptate, toată acea confuzie, toată acea stare de rău, tremorul și anxietatea, toate acestea s-au evaporat brusc, într-o miime de secundă, de parcă o mână invizibilă le-ar fi cules din capul meu și le-ar fi aruncat departe de mine. Acel moment a reprezentat nădejdea de care m-am prins cu amândouă mâinile, și pe care, de atunci încolo, nu am mai lăsat-o niciodată. Nu știu ce m-aș fi făcut fără acea clipită de acalmie și recalibrare. Descurajarea îmi era la cote uriașe. Deja de două săptămâni mă simțeam îngrozitor, zi după zi. Nici măcar somnul nu putea reprezenta un refugiu. Gândul că seara se apropie și că va trebui să mă culc era puternic anxiogen. Atunci însă, profitând din plin de acea perioadă de acalmie, m-am întins în pat cu multă satisfacție, și, în ciuda faptului că m-am ajutat de somnifere, m-am reîmprietenit cu somnul.

Prejudecăți și antidepresive

Nicicând nu am simțit mai tare presiunea prejudecăților decât atunci când a trebuit să iau, pentru prima oară, antidepresive. A fost ca o recunoaștere oficială a nebuniei mele, în ciuda faptului că, desigur, nu eram nebun. Am luat sertralină timp de aproximativ patru ani. Sunt persoane care mă întreabă dacă m-am simțit rău în primele săptămâni de tratament medicamentos. Răspunsul meu e unul destul de vag. Mă simțeam atât de rău atunci, încât mi-e foarte greu să spun dacă sertralina a fost de vină. Cu siguranță, și antidepresivul a avut niște efecte nu tocmai plăcute. Așa că, prejudecățile, deși au fost acolo, au avut prea puțină putere asupra mea. Observ însă că aceste prejudecăți, atunci când e vorba de a te apropia de un medic psihiatru, care, cel mai probabil, îți va prescrie antidepresive, țin foarte multe persoane departe de vindecare. Netratată, boala aceasta se adâncește, iar eliberarea din vria în care intri, atunci când ești copleșit de o tulburare, devine, progresiv, tot mai dificilă.

Nicicând nu am simțit mai tare presiunea prejudecăților decât atunci când a trebuit să iau, pentru prima oară, antidepresive. A fost ca o recunoaștere oficială a nebuniei mele, în ciuda faptului că, desigur, nu eram nebun.

În general, noile antidepresive sunt inhibitori ai recaptării serotoninei. Fără să o spun din cărți, ci din experiența celor patru ani de tratament medicamentos, acești inhibitori funcționează cu mare finețe, lent, profund, cu multe efecte secundare.

În cazul meu, primele semne de vindecare au apărut la circa trei sau patru săptămâni de la începerea tratamentului. Și a fost așa. Eram pe trotuar. În timp ce mă îndreptam către casă, vălul care îmi acoperea ochii și care mă făcea confuz s-a ridicat și a dispărut. Dintr-odată, am redevenit eu. Mă primisem înapoi, după trei sau patru săptămâni de teribilă înstrăinare. Tremorul, anxietatea, fierbințelile epidermei, precum și unele tahicardii, toate acestea au rămas însă. Nu au mai fost la fel de intense, dar erau acolo, și îmi reaminteau că sunt încă departe de vindecare. Dar faptul că redevenisem eu m-a redat prezentului, m-a redat viitorului, m-a redat nădejdii.

Într-o primă fază, am luat sertralină timp de un an. În ciuda sugestiilor pe care i le-am făcut psihiatrului meu, de a renunța la medicament, acesta insistat să-mi continui tratamentul. Vindecarea nu era deplină. La două luni de la începerea tratamentului, tremorul, anxietatea și fierbințelile au dispărut complet. Reglam tahicardiile folosind un beta blocant. În decembrie, din pricina unei situații agasante, am primit în stomac un scurt val de anxietate. Și am realizat atunci că, așa cum susținuse și psihiatrul, vindecarea era departe de a fi completă. Drept care, am continuat tratamentul fără să mă mai opintesc în dorința renunțării. Spre sfârșitul lui iulie al acelui an, la circa trei sau patru luni de la începerea tratamentului cu antidepresive, am renunțat la somnifere. Antidepresivul relaxa sistemul nervos până acolo încât simțeam mâncărimi interioare puternice, iar atunci când mă așezam în pat, seara, mă topeam efectiv în așternuturi. Somnul de noapte îmi devenise cel mai bun prieten. Mă mângâia pe creștetul capului încă de pe la orele 21.00. Iar pe la 23.00, se instala atât de plăcut în mine, încât încercam cât mai mult să întârzii alunecarea în inconștiență. Senzația de relaxare era minunată. M-aș fi bălăcit în ea toată noaptea, fără să mă las adormit. Însă și somnul… da, somnul cauzat de antidepresive e ceva. Câte zece sau unsprezece ore de somn, plin de vise. A fost, probabil, exact acel somn de care creierul meu avea nevoie pentru a se vindeca.[1] M-am reîmprietenit și cu somnul de după masă, acel somn minunat scăldat de câteva raze soare și îmbăiat de ciripitul păsărilor. Pe de altă parte, începusem să sforăi cum nu o mai făcusem niciodată, libidoul era în plină agonie, iar nevoia de urinare îmi cam strica nopțile.

În timp ce mă îndreptam către casă, vălul care îmi acoperea ochii și care mă făcea confuz s-a ridicat și a dispărut. Dintr-odată, am redevenit eu. Mă primisem înapoi, după trei sau patru săptămâni de teribilă înstrăinare.

La circa un an și câteva luni după începerea tratamentului, prin luna septembrie a anului următor, în consens cu psihiatrul meu, am renunțat la sertralină, după mai multe încercări nereușite. Astfel, la prima încercare m-am trezit, a doua zi, cu niște amețeli ciudate și cu o insomnie pe care am combătut-o cu somnifere. La a doua încercare, am observat că amețelile tind să revină, dar că ele dispar dacă nu renunț complet la sertralină, ci doar la o parte din ea. Renunțarea s-a dovedit așadar posibilă doar prin reducerea constantă, lentă și progresivă, a dozei medicamentului. Am observat că și o cantitate foarte mică, de câteva miligrame, are efect asupra creierului. Așa că procesul renunțării s-a întins pe circa 2 sau 3 luni. De la jumătate din medicament am ajuns la sfert, apoi la o jumătate din sfert, pentru ca, în cele din urmă, să iau zilnic pe deget nițel praf și să-l îngurgitez. Într-o zi frumoasă de septembrie, am renunțat la sertralină și mi-am reluat, încrezător, viața obișnuită. Libidoul s-a trezit, imediat după ce am redus cantitatea de antidepresiv. Dar nevoia de urinare și sforăitul monstruos au rămas. Eh, detalii-detalii!

Recidiva și vindecarea

Într-o tulburarea psihică, cum este anxietatea generalizată, fenomenul cel mai descurajant este recidiva. În clipa în care începi să retrăiești coșmarul anxios, nădejdea vindecării se spulberă de parcă nici n-ar fi existat. Puțină lume înțelege că anxietatea aduce cu ea o stare psihică tenebroasă, greu de îndurat, care amplifică și mai mult anxietatea. E un soi de simțământ care duhnește a moarte.[2] În acest sens, se spune că anxietatea se hrănește din ea însăși, fiindcă simțământul acesta, firește, nu aduce pace și liniște, ci și mai multă anxietate.

Iar recidiva a fost, în cazul meu, așa. Trecuseră trei luni de când nu mai luam sertralină, și doi ani și jumătate de când debutase procesul acesta al epuizării. E adevărat că întrerupsesem și altă dată tratamentul, pentru a-l relua speriat după nici o săptămână. De data asta însă, eram convins că totul va fi bine. Însă, după o serie de situații stresante, m-am îmbolnăvit de Covid. Iar în timpul bolii, stresul a atins cotele cele mai înalte. Drept care, într-o seară, un val de anxietate mi-a invadat stomacul, reverberându-se pe suprafața craniului și pe mâna dreaptă.

Am fost nevoit, așadar, să-mi reîncep tratamentul medicamentos, apelând la psihiatru, care m-a și avertizat că fără psihoterapie anxietatea nu va trece niciodată. Am început, prin urmare, o serie de întâlniri cu un psiholog, cu ajutorul căruia am reușit să găsesc originea problemei.

Am fost nevoit, așadar, să-mi reîncep tratamentul medicamentos, apelând la psihiatru, care m-a și avertizat că fără psihoterapie anxietatea nu va trece niciodată. Am început, prin urmare, o serie de întâlniri cu un psiholog, cu ajutorul căruia am reușit să găsesc originea problemei. Ca un copil cuminte, nu am lipsit de la niciuna dintre ședințele de psihoterapie. Am participat la ele până când psihologul m-a asigurat că e suficient. Față de perioada de la începutul tratamentului, starea de acum era cu mult mai puțin intensă, dar în nici un caz mai puțin dureroasă. Din nou, descurajarea atinsese cote maxime. Într-o seară, după ce am venit de la plimbare, m-am întins în pat și am stat acolo cu o tahicardie care părea că urmează să-mi sfârtece inima, șoptind printre dinți: ia-mă, Doamne, că-s sătul! A fost momentul în care am cedat controlul Celui care îl are, de fapt și de drept. Tratamentul și-a făcut efectul foarte repede, în nici zece zile, eliminând orice urmă de anxietate și de tremor. Din nou m-am bucurat de starea aceea uluitoare de relaxare, când simți că te topești în așternuturi. Și am înțeles că acelea erau momentele în care sistemul nervos se elibera de adrenalină.

Dacă în perioada de la început, Dumnezeu îmi trimisese un moment de acalmie, ca să-mi pot câștiga nădejdea, de data aceasta mi-a trimis o carte. Am primit-o la câteva zile după ce debutase recidiva și, după ce am devorat-o, mi-am recâștigat încrederea și dorința de a trăi. Pe paginile acelei cărți se vorbea despre recidivă ca despre un fenomen cât se poate de firesc în cazul epuizării. Evident, toate tulburările psihice sunt susceptibile de a recidiva, însă despre epuizare aveam foarte puține informații și mă simțeam mereu pe un teren moale, neatins, gata gata să fiu înghițit de vreo groapă invizibilă.[3]

Într-o seară, după ce am venit de la plimbare, m-am întins în pat și am stat acolo cu o tahicardie care părea că urmează să-mi sfârtece inima, șoptind printre dinți: «ia-mă, Doamne, că-s sătul!»

După cum am spus, am reluat tratamentul, iar apoi, la câteva luni, am redus drastic cantitatea de sertralină din pricina efectelor foarte puternice. A fost un semn că, deși luam doar jumătate din cantitatea necesară, mă supradozam. Am luat aproximativ un an doar un sfert de sertralină. Și pare-se că această cantitate mi-a fost suficientă indiferent de intensitatea situațiilor stresante prin care treceam. Mai apoi, și acest sfert părea să fie prea mult, căci aș fi dormit tot timpul, cu sforăieli deranjante. Câteva luni am luat ceea ce aș putea numi un vârf de deget, pentru ca, apoi, într-o frumoasă zi de iulie, să închei tratamentul. În timp ce scriu acest articol, sunt în a opta lună de la încheierea tratamentului, și la 4 ani și nouă luni de la debutul acestui proces. În aceste opt luni, de fiecare dată când am trecut prin diferite situații stresante, am fost vigilent, mi-am ascultat cu atenție reacțiile trupului, pregătit să-i dau doza de sertralină spre a evita o posibilă recidivă. Dar tremorul acela, care își făcea simțită prezența ca un semnal de alarmă, s-a lăsat, până acum, inutil așteptat. Între timp, efectele secundare ale antidepresivului au dispărut. Oficial, sunt sănătos. Sau, ca să mă exprim în ton cu mentalitatea noastră românească, nu mai sunt „nebun”, deși nu am fost niciodată.

Concluzii

Privind în urmă la o astfel de experiență, nu poți să nu îi mulțumești lui Dumnezeu pentru că ți-a dat puterea să treci prin ea fără să suferi un accident vascular, un infarct, un accident cu mașina, sau chiar fără să-ți pui capăt zilelor (câți alții nu o fac? – a se vedea statisticile). Doar cei care au trecut prin anxietatea generalizată pot înțelege câtă durere aduce această stare. E o încordare dureroasă continuă, dublată de atâtea alte simptome cardiologice, digestive, dermatologice, neurologice. Parcă fiecare organ face ce vrea, generând și mai multă teamă, într-o teamă care, deja, prin intensitatea ei, trece de limita toleranței oricărui om. M-am rugat de fiecare dată să primesc, în locul anxietății, o durere onestă, concretă, o durere care se putea integra într-un proces mintal coerent. Căci cel mai anxiogen fapt, în anxietate, e incoerența reacțiilor organice. Dureri de stomac, care nu sunt provocate de stomac, tahicardii agresive, care nu au legătură cu o inimă bolnavă, piele înfierbântată și transpirații nesfârșite, în lipsa completă a unor cauze detectabile ș.a.m.d. Cu toate că ești sănătos tun, ești, de fapt, un om extrem de bolnav. Atât de bolnav, încât te gândești că ți-ar fi mai bine să mori. Probabil că în acest contrast stă teribilul acestei experiențe. Ca să treceți de ea, aș putea să vă dau câteva sfaturi.

Mergeți la medic, la psihiatru mai exact, și nu ezitați în a lua tratamentul. Dacă acesta vă face să vă simțiți rău, mergeți repede la medic și cereți un altul.

Mergeți la medic, la psihiatru mai exact, și nu ezitați în a lua tratamentul. Dacă acesta vă face să vă simțiți rău, mergeți repede la medic și cereți un altul. Căutați repede tratamentul care vi se potrivește. Cu cât întârziați mai mult vizita la medic, cu atât starea dvs. se va degrada mai tare. Cunosc o persoană care, din pricina prejudecăților, nu a mers la medic, iar după câteva luni a ajuns atât de rău încât avea nevoie de prieteni care să îl transporte dintr-o parte în alta.

1. Răbdarea vă va întări nădejdea și credința. Țineți-vă strâns de orice aspect pozitiv care vi se întâmplă. Dacă azi vi se pare că starea dvs. s-a ameliorat cu 1%, cel mai probabil așa e. Prindeți-vă strâns de asta, și sperați. Veți învăța ce este răbdarea. Apoi, ce este îndelunga răbdare.

2. Nu plecați urechea la ceea ce spun cei din jurul dvs. și care nu au trecut prin această experiență. Nu vor înțelege nimic, iar sfaturile lor nu vă vor ajuta deloc. Căutați oameni care au trecut prin așa ceva, și agasați-i cu întrebări până când vă liniștiți. În situația unei tulburări psihice de felul acesta, când nimic nu are coerență, ai nevoie de multe răspunsuri. Lipsa răspunsurilor certe e profund anxiogenă. Cu cât acestea sunt mai multe și mai sigure, cu atât anxietatea își pierde din putere și intensitate. E timpul să vă despărțiți amiabil de persoanele care vă disprețuiesc pentru experiența prin care treceți. E timpul să vă schimbați poate locul de muncă sau chiar stilul de viață.

3. Participați cu încredere la ședințele de psihoterapie care vă vor fi recomandate, și documentați-vă în privința fenomenului prin care treceți. Psihoterapia va pune degetul pe rană. Iar dacă psihoterapeutul este creștin (cum a fost și în cazul meu), el va veni și cu soluții spirituale imediate extrem de eficiente. Precum rugăciunea făcută cu țintă precisă. Documentarea va susține psihoterapia și va ușura găsirea rădăcinii problemelor. Pentru o vindecare deplină, psihoterapia, în majoritatea tulburărilor, este esențială. Esențială a fost și pentru mine. Fiind însă vorba despre un proces foarte intim, aș prefera să păstrez discreția asupra detaliilor.

4. Țineți cont de faptul că această experiență este una cathartică. Ajungeți la ea din pricina unui tipar de gândire, care va trebui remodelat. Iar acest tipar de gândire are de a face, de cele mai multe ori, cu frica. Ce este anxietatea, de pildă, dacă nu o consecință a unei frici puternice? Cei care depășesc această experiență ies din ea nu doar vindecați, ci și mult mai încrezători și mai curajoși. În ceea ce mă privește, simt că credința mi-a fost întărită și că, din punct de vedere spiritual, sunt mult mai puternic.

Dincolo de toate aceste sfaturi însă v-aș îndemna să luați această experiență ca pe o lecție extraordinară venită din partea lui Dumnezeu. Dacă reveniți la această convingere ca la reperul cel mai important, nu vă veți pierde în detaliile experienței și veți respinge tot ceea ce are ea letal. Veți câștiga, în schimb, enorm din punct de vedere spiritual, căci veți aprecia tot mai mult Cuvântul lui Dumnezeu, un reper stabil într-o lume alunecoasă, veți simți tot mai mult dragostea fraților în relațiile comunitare, veți gusta tot mai mult momentele de intimitate cu Tatăl ceresc prin rugăciune și, nu în ultimul rând, vă veți simți protejați de cel rău între „zidurile” bisericii.

Alte articole din grupajul „Suferința psihică în context religios”

[1] De unde importanța medicației în situații de felul acesta. Pentru o vindecare completă, creierul trebuie să se reechilibreze din punct de vedere chimic. În cazul epuizării, odihna este cheia vindecării. Au fost doctori care m-au întrebat, naiv: „do-mle, dar de ce nu ați mers să vă odihniți?” Pentru că, din pricina adrenalinei, nu te poți odihni. Nu întâmplător ai nevoie de somnifere ca să adormi.

[2] Din punctul meu de vedere, cei care au avut anxietate generalizată sunt oameni care au avut privilegiul de a trage cu ochiul în iad. Anxietatea e o cruntă stare de neliniște care îți arată cât de minunată e, de fapt, pacea lui Dumnezeu. În plus, emoțiile sunt complet spulberate. Nu mai simți dragoste, nici măcar pentru copiii tăi. În clipele în care, pe parcursul vindecării, îmi regăseam emoțiile pentru câteva momente, explodam instantaneu în plâns, de bucurie și de tristețe.

[3] Este vorba despre volumul lui Wayne Cordeiro, Cu rezervorul gol, carte prezentată aici: https://youtu.be/nzWwhqktYxs.

(Imagini din arhiva autorului)