Sâmbăta tăcerii – creștinul în lume

Distribuie:

Una dintre cel mai dificile probleme cu care Biserica s-a confruntat de-a lungul veacurilor a fost să-și înțeleagă identitatea în acord cu identitatea lui Hristos, capul Bisericii. Adică acea mult-vehiculată divino-umanitate a lui Isus și a Bisericii. Cred că sâmbăta în care Isus stă în mormânt, iar ucenicii, în confuzie totală, tentați să abandoneze tot ce au știut, tot ce au declarat, tot ce au experimentat la prima mână, simbolizează destul de bine momentul când Biserica încearcă să-și exprime dubla sa identitate în fiecare epocă în care se află.

Cred că sâmbăta în care Isus stă în mormânt, iar ucenicii, în confuzie totală… simbolizează destul de bine momentul când Biserica încearcă să-și exprime dubla sa identitate în fiecare epocă în care se află.

Din această tensiune identitară s-au născut celebra „simfonie” bizantină sau papo-cezarismul occidental – rezolvând tensiunea printr-o încercare de contopire a termenilor ei. Tot de aici s-au născut mișcările separatiste și exclusiviste, arogante în izolarea lor de lume, dornice să se mântuiască și să se elibereze de tot ce-i pământesc; dar și creștinismul cultural care a vrut să îmbrățișeze întreaga lume și să facă loc cât mai larg omenescului, sacrificând semnele distinctive ale divinului – anulând tensiunea prin eliminarea preferențială a unui pol.

„Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”, „în lume, dar nu din lume”, „nu te rog să-i iei din lume”, „împărăția mea nu e din lumea aceasta” etc. etc. Toate acestea sunt vehiculate pentru a justifica diverse atitudini, uneori contrare, multe dintre ele oscilând fie spre un creștinism fără trup (pe care-l târâie ca pe un cadavru de moartea căruia se face vinovat), fie spre unul care se confundă cu mediul cultural.

Se pare că nu știm cum și când ar trebui să murim și să înviem, păstrând tensiunea identității noastre duale (dar nu dualiste), a dublei cetățenii. Oscilăm între exigențele lor fără să le putem împăca, trăind fractura și încercând s-o astupăm cu exces de spiritualitate – că măcar despre asta bănuim că n-are cum fi rău.

De cum deschidem gura, se vede cum tensiunea care ne structurează ființa ne scapă de sub control.

De cum deschidem gura, se vede cum tensiunea care ne structurează ființa ne scapă de sub control. Căci pentru foarte mulți „creștini practicanți” e simplu să vorbească în numele credinței, al duhovniciei, al Împărăției. Avem Biblia și dăm glas cuvintelor revelate ale lui Dumnezeu. Predicăm lumii ca și când nu am fi realmente din ea. Admitem concesiv evidența: că tot oameni suntem și nu ne e străin nimic din ce-i omenesc. Dar ne vine foarte greu să vorbim în numele pământescului din noi fără să-l disprețuim, fără să-l vorbim exclusiv de rău și să ajungem să-l urâm. Sau să vorbim în numele lumii – care e tot a lui Dumnezeu – fără să cădem în capcana unei separații nete între „sacru” și „profan”. Iar ca să evităm dihotomia, le amestecăm și încercăm să proclamăm o teocrație prost mascată.

Dacă biserica este divino-umană, toți cei ce facem parte din ea participăm la această divino-umanitate care nu se reduce la evenimentele sacramentale sau la spațiile consacrate. Ea este o realitate permanentă care ne însoțește și la locul de muncă, și la piață, și în certuri, și în josnicii, și în gesturile de mare noblețe. Dar nu ne învață bunul simț că nu poți fi cu fundul în două luntri? Cum să încerci asta tocmai în cea mai importantă chestiune a existenței?

Unii se refugiază într-un secular fără transcendent, iar alții într-un transcendent fără secular.

Această tensiune ne presează și dinăuntru și din afară, și de cele mai multe ori nu reușim decât să coasem laolaltă elementele ei pe porțiuni mici sau să trecem alternativ de la cele sfinte la cele pământești, într-un dans amețitor și chinuitor.

Cred că uneori ateismul sau hiperspiriualitatea nu sunt decât fațetele aceleiași soluții de a reduce tensiunea anulând unul dintre poli. Unii se refugiază într-un secular fără transcendent, iar alții într-un transcendent fără secular. Ca să scape de această încordare interioară. Agnosticismul presupune, în această cheie, refuzul rezolvării tensiunii, deși existența ei este admisă. E un fel de abandon lucid.

Prin soluțiile pe care le propun unii creștini la tensiunea dintre sacru și profan, ei merg, practic, dincolo de ceea ce face însuși Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu nu obligă pe nimeni să trăiască într-o lume reglementată după standardele sale morale – nu-i trăsnește pe criminali, violatori, tâlhari sau alte categorii damnate. Pare că nu dorește să intervină și să instituie teocrația, nici să apere familia de atacuri ideologice. Ba mai mult, nu intervine nici măcar să pună capăt unor rele cutremurătoare.

Acceptăm să transformăm credința în mijloc coercitiv; sau, din contră, abolim orice îngrădire într-un desfrâu total și obligatoriu. Dar nu putem suporta tăcerea sau discreția divină.

Iar noi trebuie să stăm în această intersecție. Răstigniți între două lumi. În timp ce Dumnezeu nu vine cu soluțiile miraculoase, ci ne lasă să ne zbatem în această sfâșiere. Și cum nu vedem intervenții decisive, facem noi ce trebuie în locul lui Dumnezeu. Devenim activi fie să vorbim în locul lui, fie să-i declarăm inexistența. Acceptăm să transformăm credința în mijloc coercitiv; sau, din contră, abolim orice îngrădire într-un desfrâu total și obligatoriu. Dar nu putem suporta tăcerea sau discreția divină. Nici revelația incomodantă.

Ne vine foarte greu să acceptăm libertatea fiecărui om și totodată să asumăm o responsabilitate pentru lume, așa cum e ea. Am vrea fie să îi obligăm pe oameni să ne asculte, fie să schimbăm măcar unele dintre datele lumii. Ne e foarte dificil să face loc în noi înșine pentru semeni sau pentru niște răspunderi fără garanții. Problema dindărăt e aceeași: suntem prea plini de noi înșine. Ne-ar plăcea o lume pe care fie s-o dominăm autoritar, fie s-o posedăm discreționar. Asta care nu ne ascultă nu ne place, e prea păcătoasă. Sau prea bigotă. După caz.

Aproape de fiecare dată când trebuie să stabilim o relație între sacru și secular trăim degringolada ucenicilor din sâmbăta dinaintea învierii: căutăm propriile noastre soluții, încercăm să ne amintim ce zicea Hristos și parcă lucrurile nu se leagă cum ne-ar conveni. Parcă ar fi mai simplu să eliminăm câte ceva ca să avem mai multă coerență, ca să ne fie mai ușor să găsim un sens și să stabilim niște norme. E mai simplu să hotărâm că lumea asta e rea și trebuie să ne izbăvim din ea, să fim „luați” cât mai repede. Sau să decidem că e atât de importantă încât nu mai există nimic dincolo de ea. Dar nu să rămânem în mijlocul ei, și totuși distincți de ea.

Aproape de fiecare dată când trebuie să stabilim o relație între sacru și secular trăim degringolada ucenicilor din sâmbăta dinaintea învierii.

Cel mai dificil e să mediem, să acceptăm că Hristos era complet uman și că prin asta a dat valoare umanității, că i-a făcut loc în ipostasul său divin (complet divin), cum spune teologia. Iar când a înviat, nu a devenit un duh plutitor scăpat de lume, ci a păstrat trupul, dar nemuritor și impregnat de divin. Însă neamestecat, nedespărțit, neschimbat și neîmpărțit. Dumnezeu și omul uniți într-o persoană ce ține naturile într-o tensiune neconflictuală. Dumnezeul părăsit de Dumnezeu.

Astfel de lucruri ne produc indigestii spirituale. Preferăm să trecem repede, să rezolvăm disconfortul. Ne place că Dumnezeu, revelat în Hristos, a fost surprinzător și imprevizibil. Dar de un imprevizibil care să ne convină, care să nu ne contrazică sistemul. De multe ori imprevizibilitatea lui e, de fapt, adresată numai altora. Pentru noi e previzibilă, doar am observat-o.

Ne place un Dumnezeu de pus pe rana noastră. Și de închis gura adversarilor. Dar nu invers. Când sacrul nostru dă semne că se amestecă în profanul altora ne burzuluim. N-are cum. Noi am delimitat spațiile, am făcut ritualul, am acumulat meritele, avem experiența. Nu degeaba am trasat gardurile acolo unde le-am trasat. Ce să caute sacrul în afara lor? Nu și-ar permite să ne pună în situații stânjenitoare. Așa-i? Așa-i că nu?

E puțin ciudat ca un Dumnezeu atotputernic să fi concesionat o parte a realității tocmai adversarului și să nu mai aibă control asupra ei decât la eschaton.

Dacă nu putem separa clar și definitiv sacrul și secularul, ci trebuie să le legăm cumva unul de altul, cum ne mai purtăm războaiele culturale? Cum despărțim binele de rău? Și totuși, dacă „toate s-au făcut prin el”, ce facem cu secularul? Unde-l așezăm? Cum să redobândim unitatea și totalitatea? Nu ne riscăm să ne dizolvăm în neant, într-o zeamă fără răspunderi și fără morală? Tot în el își au „mișcarea și ființa” chiar și ce-i care-l neagă? Iar dacă da, atunci cum ne tragem liniile ca să despărțim prietenul de dușman? Înseamnă asta că pluralismul care ne dă atâta bătaie de cap este în vreun fel validat, că are girul divin? Ar fi prea de tot… Știm noi că „lumea zace în cel rău”. Asta trebuie să fie. E dată lui și gata. Deși e puțin ciudat ca un Dumnezeu atotputernic să fi concesionat o parte a realității tocmai adversarului și să nu mai aibă control asupra ei decât la eschaton. Însă parcă ar fi mai simplu de rezolvat ecuația asta incomodă.

E sâmbăta dinaintea învierii. Dar e o zi întunecată. Fără soare. Fără lumină. Beznă. Deși noi știm deznodământul, știm că a înviat, tot nu avem Soluția. Cu majusculă. Definitivă. Încă ne căutăm identitatea printre drepturile, libertățile și îndatoririle dublei cetățenii. Stăm pe falie sau basculăm cuminte într-o parte sau cealaltă? Doar avem o istorie întreagă de argumente teologice. Și biblice. Și tradiționale. Și personale. Și… adeziuni adânci. Și… predispoziții psihice. Și câte și mai câte…

Nu doar că noi locuim în două împărății. Ci ele se ciocnesc în noi.

Probabil că pentru unii lucrurile sunt clare și nu se frământă. Dar istoria stă mărturie pentru dificultatea cu care au fost aduse împreună cele două împărății. Câte modele s-au încercat și în ce fel au fost ele concepute de Augustin, Luther, Calvin sau alții. Și mereu problema revine cu date noi. Și mereu trebuie să ne ținem împreună scânteia divină și trupul muritor. Și biserica mereu trebuie să-și arate natura divino-umană. Iar umanitatea să nu fie doar calul de bătaie al slăbiciunilor și acea „jumătate” pe care putem da vina, ci să vorbim și în numele ei, făcându-i dreptate. Cu bune și cu rele.

Nu doar că noi locuim în două împărății. Ci ele se ciocnesc în noi. Și oricât am fugi de această tensiune o ducem pururi cu noi peste tot. Iar din când în când, ea își arată prezența prin ceea ce gândim, spunem și facem. Și ne dă de gol. Până la învierea de apoi, sâmbăta aceasta nu ne va părăsi. Și vom duce cu noi o parte din degringolada și ispitele ei. Da, noi știm deznodământul, dar nu am trecut cu totul în acel timp al șalomului etern. Ci încă trăim tensiunea celor două lumi care ne locuiesc.

(Imagine: Hieronymus Bosch, Hristos în pragul iadului)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Teofil Stanciu

2 comments

  1. Avatar
    De ce lumea e sora românului, nu biserica? | Pasarea Phoenix Remixed & co 29 aprilie, 2022 at 17:29 Răspuns

    […] Sâmbăta tăcerii – creștinul în lume __ATA.cmd.push(function() { __ATA.initDynamicSlot({ id: 'atatags-26942-626bf65550ba9', location: 120, formFactor: '001', label: { text: 'Reclame', }, creative: { reportAd: { text: 'Raportează această reclamă', }, privacySettings: { text: 'Confidențialitate', onClick: function() { window.__tcfapi && window.__tcfapi( 'showUi' ); }, } } }); }); […]

Lasa un comentariu