Definesc creștinismul prin intermediul unei relații elementare de tip semiotic

29 March 2020

Andrin sfârșește întotdeauna primul cerealele. Se ridică de la masă și intră în camera mai mare unde, pe canapeaua portocalie, își găsește hainele de școală călcate și așezate într-o ordine anume. Se îmbracă mecanic, luând, pe dibuite, un obiect vestimentar după altul. Nefiind atent la ceea ce face, uneori își ia ciorapii invers, cu dosul în față. Realizează faptul acesta destul de târziu. Enervat peste poate, îi dă jos scâncind și îi reia cu aceeași neatenție, gata să repete greșeala. Când, în fine, reușește să îmbrace și ultimul obiect vestimentar, fuge la baie pentru a-și spăla fața și dinții. Viviana privește în continuare ecranul laptopului fără a vedea, presupun, mare lucru. De fapt, undeva în subsidiar, ea își continuă somnul de care cu greu se poate rupe. După ce Andrin se reașază la masă, îi cer fetiței, destul de insistent, și poate agasant, să-și imite fratele. O face fără nicio tragere de inimă, mârâind sau apostrofându-mă că o cert. Urc apoi treptele scării și, în dormitor, iau pe mine o pereche de blugi, o pereche de șosete, un tricou și un pulover. Mă îmbrac cu dificultate. Întrucât generează dureri, fiecare mișcare mi se pare extrem de dificilă, aproape epuizantă.

Dumnezeu poate fi asociat semnificatului. El poate exista și în sine, fără a avea nevoie de un semn material, cum e semnificantul.

Revenit în bucătărie, cu articulațiile ceva mai mobile, îmi găsesc copiii încălțați și pregătiți de plecare. Cățelușa, încă în coșul de plastic, începe să mârâie, să se foiască, să scheaune, să plângă, să tremure incontrolabil, să dea din coadă, să se transforme în ventilator. Știe că urmează să-i plece oamenii cei mai dragi. Iese din coș, sare până la o înălțime de un metru, încercând să atingă fața Vivianei. Năvălim afară din casă asemeni unui lichid ținut prea multă vreme sub presiune, cu voci răgușite, scheunate, cu câinele împleticindu-ni-se printre picioare, cu soarele în față, respirând cu nesaț aerul rece al unui nou început.

Parcurgem drumul până la școală în mai puțin de douăzeci de minute. O facem de cele mai multe ori în tăcere. Când mă consumam inutil în mica istorie, diminețile erau obstacolul cel mai greu de trecut. Din pricina mahmurelii, o stare constantă pe-atunci, drumul făcut împreună cu copiii mei până în curtea școlii era dureros și mi se părea aproape insuportabil. Tăceam cu obstinație, dărâmat fizic, amețit, cu dureri ascuțite în dreptul vezicii biliare, cu gura uscată și cu gingiile iritate.

Unul dintre visele pe care le aveam în nopțile acelea se repeta aproape identic: îmi era foarte sete; ieșeam din pat și, împleticindu-mă, intram în toaletă unde înghițeam pe nerăsuflate cantități uriașe de apă; când mă reîntorceam în pat, aparent satisfăcut, setea revenea și mai violentă; mă ridicam din nou și luam drumul toaletei de unde gâlgâiam pahar după pahar, fără a putea să-mi astâmpăr în vreun fel setea. Când, în sfârșit, mă trezeam cu adevărat, fugeam la baie și, cu palma făcută căuș, ingeram până la doi litri de apă, iar când mă ridicam în capul oaselor, privindu-mă cu greu în oglindă, răsuflam greoi de satisfacție. Științific, explicația este următoarea: în procesul de filtrare a sângelui, ficatul consumă apa din organism, rezultatul fiind o puternică deshidratare, de unde setea de nestăvilit și, mai apoi, dimineața, mahmureala care se prelungește până a doua zi. Dacă ar fi să transpun exemplul acestui vis în dinamica semnificării, aș asocia ingerarea apei din timpul visului cu ingerarea „lichidului” dintr-un presupus pahar al diavolului. Aș numi conținutul acestui pahar drept non-semnificare. Dimpotrivă, ieșirea din vis și consumul apei „reale” ar echivala cu o semnificare. Una parțială, totuși.

Dumnezeu este semnificatul omului și îl semnifică cu adevărat, îi dă deci sens, numai în relație. Fiind un semnificat doar, un SENS TOTAL, nematerial, această relație se bazează exclusiv pe credință.

Sondând mai adânc acest proces, m-aș raporta la relația dintre semnificant (semnul material, ansamblul de litere care compun un cuvânt) și semnificat (sensul prins în ansamblul de litere, semnificația semnului material). Structuralismul făcea diferența între limbaj și vorbire, între semn și realitate, vădind importanța celei din urmă, cea care, de altfel, este specifică „creației individuale”. De pildă, ansamblul de semne mama, la nivelul strict al limbajului, este compus din două literele M și A care, legate între ele după câteva reguli date, dau naștere semnificantului MAMA, cu trimitere la femeia care naște, devenind astfel produsul unui „fenomen social”. Spunem prin urmare că o femeie devine mamă după ce, împreunându-se cu un bărbat, dă naștere unui copil. Semnificatul acestui semnificant trece dincolo de ideea de „fenomen social”, vărsându-se în albia „creației individuale”: mama MEA, cea pe care o iubesc, nu doar pentru că e o femeie care m-a născut, ci pentru că a făcut cutare și cutare lucru pentru mine etc. Perspectiva poate fi și obiectivă: mama acelui copil, nu pentru că l-a născut, ci pentru că se sacrifică pentru el. Semnificatul este cel care dă sens semnificantului. Ansamblul de semne MAMA (semnificantul) nu are nicio valoare în lipsa semnificatului (mama mea sau a lui pentru că a dovedit că e așa). Pe de altă parte, dimpotrivă, semnificatul poate exista și în lipsa semnificantului, doar că nu este manifestat material, nefiind rostit. Spre exemplu, un surdo mut, în ciuda faptului că nu a auzit vreodată cuvântul MAMA, ajunge automat la conținutul lui, la semnificatul lui, pentru simplul fapt că acesta este deja înzidit în el.

În același fel, Dumnezeu poate fi asociat semnificatului. El poate exista și în sine, fără a avea nevoie de un semn material, cum e semnificantul. Când, însă, Dumnezeu se rostește, el creează semnificantul. Omul este acest semnificant. Foarte important e faptul că și omul se rostește, fiind creat după chipul lui Dumnezeu. Însă, întocmai ca în cazul visului meu, atunci când, în rostirea sa, nu se raportează la semnificat (la sensul lui adevărat, la Dumnezeu), el bea, de fapt, dintr-un pahar al cărui conținut este non-semnificare, un pahar care, deși aparent conține apă, nu îi ostoiește setea. Dimpotrivă, când sensul semnificării este corect (de jos în sus) și îl are, ca semnificat, pe Dumnezeu, atunci omul se semnifică, se rostește cu adevărat. Nu poți spune că ești FIU, deci că ai o mamă, doar pentru că există undeva o femeie care ți-a dat naștere. Dacă relația cu această femeie nu este o relație specifică, semnificantul FIU și, de asemenea, semnificantul MAMĂ sunt goale de sens. În consecință, Dumnezeu este semnificatul omului și îl semnifică cu adevărat, îi dă deci sens, numai în relație. Fiind un semnificat doar, un SENS TOTAL, nematerial, această relație se bazează exclusiv pe credință.

Credința este apanajul semnificării. Ea realizează curgerea dinspre semnificant înspre semnificat.

Credința apare numai și numai atunci când semnificantul rezonează cu semnificatul. În Vechiul Testament, Legea este dată pe tărâmul non-semnificării. Dacă ucizi, nu te rostești, ci, dimpotrivă, te golești de sens. Vei bea, astfel, din presupusul pahar al diavolului, fără a-ți potoli vreodată setea, fapt care te va obliga să revii la el la nesfârșit. Dacă, în schimb, rămâi în relație cu Dumnezeu, rămâi pe terenul semnificării. Însă valoarea relațională între semnificant și semnificat nu este una completă. Semnificantul continuă să-și caute sensul în sus pentru simplul fapt că are înzidită în el nevoia de acest sens, de acest conținut. Din acest motiv, Legea vechi-testamentară este insuficientă. Ea poate fi asociată acelui pahar de apă din afara visului meu care, deși real, îmi satisface setea doar TEMPORAR. Când, însă, Cristos s-a întrupat, Semnificatul a coborât și a îmbrăcat haina semnificantului devenind CUVÂNT. Isus a înlocuit Legea vechi-testamentară, aflată în perimetrul non-semnificării (să NU, să NU), cu Legea nou-testamentară, aflată pe tărâmul semnificării (să iubești pe Dumnezeu și să iubești aproapele). Adică pe tărâmul iubirii.

Credința este apanajul semnificării. Ea realizează curgerea dinspre semnificant înspre semnificat. Faptul că o ai, însă, nu e suficient pentru a te „rosti” complet, pentru a fi ca Dumnezeu, căci nu face decât să îți readucă aminte de statul tău limitat, de nevoia ta de a te semnifica prin semnificat. Din acest motiv, întruparea semnificatului a fost necesară, pentru ca credința să se transforme în viață, pentru ca tu să ai posibilitatea de a te rosti cu adevărat, prin Cuvântul lui Dumnezeu: „Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine”, le scrie Pavel galatenilor. Doar o astfel de relație, între semnificant și semnificat, poate avea drept consecință martiriul/ sacrificiul de sine. Pentru că cei doi termeni ai relației se identifică, devenind unul.

Evanghelizarea este măsurabilă după cât de bine a fost dizolvată vestea cea bună în dragoste.

Întrucât eu și copiii suntem acum într-o relație de apartenență vie și aproape indisolubilă, tăcerea noastră are un potențial de semnificare. Le sunt tată așa cum ei îmi sunt copii. Înainte le eram tată, fără ca ei să-mi fie copii. Semnificantul TATĂ avea conținut doar pentru mine. Nu pentru că nu ar fi putut avea un conținut și pentru copiii mei, ci pentru că nu reușeam să le transmit vreun conținut. Acum, sunt tată nu fiindcă am participat la conceperea lor, ci fiindcă am început să mă comport ca atare, am început să le dăruiesc ceea ce mă semnifică, devenind, la fel ca Dumnezeu pentru mine, semnificatul lor. Se spune, și îmi pare că această supoziție a fost deja verificată, că relația pe care copiii o vor avea cu Dumnezeu va copia fidel relația pe care aceștia o au cu tatăl lor fizic. Argumentul ar fi acela că ambilor li se poate conferi o funcție de autoritate. Însă totul ține, mai degrabă, de felul în care tatăl fizic transmite copiilor săi ceea ce dă sens, în cel mai înalt grad, vieții. Dumnezeul perceptibil va fi înlocuit, mai devreme sau mai târziu, cu Dumnezeul imperceptibil, însă forma în care Cel din urmă este transmis de către cel dintâi se va cuibări în structura de fond a interiorității micului destinatar. Capitalul neprețuit al oricărei evanghelizări rămâne dragostea, căci simpla informație, indiferent cât de clar ar fi transmisă, nu are putere. Evanghelizarea este măsurabilă după cât de bine a fost dizolvată vestea cea bună în dragoste.

Unul dintre recentele desene în creion realizate de fiică-mea mă reprezintă în mijlocul membrilor familiei, stând pe un tron din spătarul căruia se ridică, asimetric, o cruce masivă. Întrebată fiind care au fost cauzele creionării mele pe măgulitorul scaun, Viviana a răspuns cât se poate de firesc: tot timpul citește Biblia. Această informație (nu întru totul adevărată) rămâne în urmă dacă nu este justificată printr-un conținut de sens suficient de robust încât să devină semnificat. Citesc din Biblie nu doar fiindcă îmi place (plăcerea de a face ceva va fi mereu o justificare friabilă), ci fiindcă Dumnezeu s-a revelat în Biblie. Cu alte cuvinte, fiindcă semnificantul care sunt se intersectează cu Semnificatul care îmi dă conținut de sens numai și numai pe teritoriul textului sacru. Abia prin această explicație transmit un conținut de sens suficient de puternic încât să fie transformat, de micii mei receptori, într-un semnificat, adică în ceva ce le-ar putea da lor înșiși sens. Așadar, pentru cei doi copii pe care îi duc la școală, liantul semnificării, cel care face posibilă comunicarea unui conținut de sens, în acest caz conținutul numit divinitate, rămân, deocamdată, eu. Ceea ce spun sau ceea ce nu spun este răspântia la care Semnificatul se întâlnește și se ciocnește cu semnificantul. Dacă trăiesc ceea ce spun, atunci cei doi termeni se identifică și generează Cuvântul viu. Dacă nu trăiesc ceea ce spun, acești doi termeni se ciocnesc, creând un vid în vocabular vieții, adică ceva care provoacă doar haos și confuzie.

La intersecția semaforizată, după ce le reamintesc unde urmează să îi aștept, îi sărut și le urez succes. Ne despărțim când semaforul pietonal arată verde, eu cu o strângere de inimă, ei cu acea vioiciune pe care o experimentează cei care respiră aerul proaspăt al unei libertăți încă insuficient înțelese.

(Photo by Elviss Railijs Bitāns from Pexels)