Despre iubirea de Dumnezeu

Dat fiind faptul că esența evangheliei, din perspectiva impactului său asupra ființei umane, este transformarea omului după chipul lui Dumnezeu, se cuvine să descoperim în Scriptură, dar și în viața de credință a înaintașilor noștri, știința neprihănirii. Apostolul Pavel afirmă explicit că „ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârșiți este o înțelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntașilor veacului acestuia, care vor fi nimiciți”1, desigur, împreună cu înțelepciunea lor. Fără îndoială, înțelepciunea veacului, la care apostolul face referință, este omenească, discută despre lucruri omenești și are în vedere scopuri omenești. Înțelepciunea evangheliei, pe de altă parte, nu pășește în cadență cu mentalitatea generală a oamenilor veacului și ea nu aparține nici fruntașilor acestui veac, adică, specialiștilor care lucrează în contextul și în prelungirea mentalității generale. Dimpotrivă, continuă apostolul, învățătura creștină cuprinde: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit”2. Pe scurt, conținutul ei nu este format din lucruri care se pot percepe, ceea ce înseamnă că nu este o cunoaștere empirică; nu e format nici din lucruri pe care mintea omului să le poată concepe ea singură, ceea ce înseamnă că nu este nici o disciplină teoretică.
Înțelepciunea evangheliei creștine nu e nici practică și nici teoretică; ea este duhovnicească, deși include și aspecte practice și aspecte teoretice.
Înțelepciunea evangheliei creștine nu e nici practică și nici teoretică; ea este duhovnicească, deși include și aspecte practice și aspecte teoretice. Esențialmente practică este legea morală, care ne spune ce să facem și ce să nu facem. Teoretic, în schimb, este doctrinarismul, adică, versiunea abstractizată a creștinismului, acea mentalitate care tinde să reducă învățătura creștină la exegeza textului biblic și la teoriile care se pot întemeia logic pe această exegeză. Doctrinarismul, când e confundat cu evanghelia, nu face decât să tragă creștinismul pe linia moartă a teoriilor nesavuroase și să împartă biserica, mai ales cea protestantă, în nenumărate denominații. Rezultatele pe care le produce sunt un semn clar al faptului că nu este de la Dumnezeu, în condițiile în care Isus s-a rugat pentru unitatea ucenicilor lui3, iar noi credem că rugăciunea lui a fost ascultată. Așadar, ce este învățătura duhovnicească și cum avem acces la ea? Apostolul Pavel afirmă în continuare, referindu-se la tainele acestei înțelepciuni, că „Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”4. Când auzim însă vorbindu-se de Duhul Sfânt, ezităm, pentru că, ne întrebăm noi, cine poate verifica autenticitatea unei revelații subiective? Doctrina, în schimb, e lucru sigur.
Doctrinarismul, când e confundat cu evanghelia, nu face decât să tragă creștinismul pe linia moartă a teoriilor nesavuroase și să împartă biserica, mai ales cea protestantă, în nenumărate denominații.
În primul rând, doctrina nu este deloc un lucru sigur. Dacă ar fi fost așa, protestantismul nu s-ar fi divizat în atâtea denominații. Dimpotrivă, orice doctrină și orice formulare doctrinară este în mod inevitabil interpretabilă, pentru că noi, oamenii, suntem ființe hermeneutice, ființe care găsim semnificația lucrurilor, interpretându-le. Pe faptul acesta se întemeiază, în mare parte, unicitatea noastră a fiecăruia. În al doilea rând, dacă Duhul Sfânt este un element de derută în viața noastră, trebuie să ne întrebăm de ce Isus a trimis, ca înlocuitor al său, tocmai Duhul Sfânt, cu pretenția că el ne va călăuzi în tot adevărul.5 Nu cumva am ajuns incapabili să-l distingem de celelalte glasuri, cum ar fi visele aiurite ale unor aiuriți? Dacă nu mai auzim chemarea lui, mai suntem noi oile sale?6 Când renunțăm la glasul Duhului, în favoarea doctrinei, renunțăm la Păstor, în favoarea toiagului său. Glasul păstorului îl deosebim prin faptul că el merge înaintea noastră, nu în urma noastră. El călăuzește; el nu lovește; și ne călăuzește la pășune. Dacă mesajul pe care-l primești te hrănește spiritual și te apropie lăuntric de părintele nostru ceresc, atunci, mesajul acela vine de la Dumnezeu. Dacă nu te hrănește, mesajul nu-ți este adresat de Dumnezeu, chiar dacă același mesaj este adresat altcuiva. Păstorul cel Bun ni se adresează pe nume, adică, ne vorbește fiecăruia în parte, în funcție de nevoile noastre spirituale. Încetăm să mai distingem glasul său în momentul în care nu-l mai urmăm în direcția pășunii, adică, atunci când nu mai căutăm să ne transformăm după chipul său. În cazul acesta, nu mai suntem ucenicii lui Hristos, ci ne-am transformat în admiratori sau spectatori ai săi, iar el nu se adresează admiratorilor.
Când renunțăm la glasul Duhului, în favoarea doctrinei, renunțăm la Păstor, în favoarea toiagului său. Glasul păstorului îl deosebim prin faptul că el merge înaintea noastră, nu în urma noastră. El călăuzește; el nu lovește; și ne călăuzește la pășune.
Obiectul central al înțelepciunii evanghelice este, după cum bine știm, Hristos și răstignirea lui. Acesta este lucrul pe care Pavel îl subliniază atunci când spune că: „n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit”7. Mai puțin gustos pentru firea pământească este însă faptul că această cruce a lui Hristos nu înseamnă doar iertarea de păcate, ci și eliberarea de păcat. Ea nu este doar locul iertării, ci și instrumentul transformării noastre după chipul lui Dumnezeu, după cum ne învață același apostol, atunci când zice: „Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului”8. Ne place să auzim despre iertare și vorbim foarte mult despre ea, însă de puține ori dorim să aflăm de ce trebuie să fim mereu iertați. Pentru iertare, e suficient să privim la cruce cu credință; pentru eliberare însă, trebuie să ne urcăm noi înșine pe ea. Iată de ce e mare înghesuială la piciorul crucii, în timp ce, pe cruce, Hristos rămâne singur.
Dacă ne urcăm și noi pe ea și ne facem una cu Hristos în moartea lui, vom fi una cu el și în învierea lui la o viață nouă.9 Toți cei care l-au urmat până aici deosebesc glasul lui. Pentru ei, șoapta Duhului nu este un element de derută, ci însăși chezășia vieții. Dacă tu nu deosebești glasul Duhului, fă rost de trei cuie. Vei ajunge astfel părtaș al firii dumnezeiești, după cum ne învață apostolul Petru, când zice: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.”10
Înțelepciunea creștină nu este un sistem de idei și nici o sumă de obișnuințe comportamentale sau culturale. Ea înseamnă atingerea transformatoare a lui Dumnezeu însuși. Darul pe care el ni-l face este propria lui ființă.
Înțelepciunea creștină nu este un sistem de idei și nici o sumă de obișnuințe comportamentale sau culturale. Ea înseamnă atingerea transformatoare a lui Dumnezeu însuși. Darul pe care el ni-l face este propria lui ființă. Cunoașterea de Dumnezeu nu este un sistem de doctrine, ci modul divin de a fi. Îl cunoaștem în măsura în care-l întrupăm; și-l întrupăm în măsura în care-i vedem frumusețea. Semnul vieții divine nu este emoția religioasă, după cum nu este nici plictisul religios. Emoțiile participă la viața divină, tot așa cum participă și gândirea, însă viața divină se vede mai degrabă în acțiune, adică, în fapta iubirii. Nu este important să fim de acord cu Isus; nici entuziasmul nostru față de el nu este important. Important este să fim Isus, chiar dacă nimeni altcineva în jurul nostru nu mai este. Aceasta este jertfa noastră, care nu este un sacrificiu făcut din obligație, ci o lucrare făcută din admirație. Jertfa noastră este o jertfă de mulțumire și o dovadă a faptului că vrem să purtăm în lume frumusețea lui. Înțelepciunea care vine de sus se coboară la noi, pentru a ne ridica pe aripile ei.
Unde găsim, așadar, în Scriptură, rezumatul acestei înțelepciuni, temelia ei și perimetrul în interiorul căruia ea se constituie? Am putea, desigur, invoca multiple texte și pasaje, însă cel mai potrivit pare a fi pasajul în care Hristos rezumă esența poruncilor lui Dumnezeu. Întrebat care este cea mai mare poruncă din lege, el răspunde astfel: „«Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta»; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.» Nu este altă poruncă mai mare decât acestea”11. Găsim aici sumarul relației omului cu Dumnezeu, adică, rezumatul vieții noastre duhovnicești. Aceste cuvinte ne prezintă elementele de bază care intră în constituția acestui mod de a fi și factorii esențiali pe care trebuie să-i avem în vedere.
Semnul vieții divine nu este emoția religioasă, după cum nu este nici plictisul religios. Emoțiile participă la viața divină, tot așa cum participă și gândirea, însă viața divină se vede mai degrabă în acțiune, adică, în fapta iubirii.
Înainte de a intra însă în prezentarea acestor elemente ale vieții duhovnicești, aș vrea să atrag atenția cititorului asupra unui lucru referitor la natura adevărului discursiv. Este o paranteză utilă. Discursiv este orice adevăr formulabil, adică, orice adevăr care poate fi rostit sau așezat în cuvinte. Există un aspect esențial pe care trebuie să-l înțelegem cu privire la acest tip de adevăr: el este cu necesitate perspectival, exprimând întotdeauna un anumit punct de vedere. De ce este perspectival? Să ne imaginăm că ne aflăm într-o încăpere, împreună cu o altă persoană. Dacă cineva ne-ar cere să descriem încăperea în care ne aflăm, vom oferi cu necesitate o descriere relativă la poziția pe care o ocupăm în camera respectivă, în momentul descrierii. Din locul în care ne aflăm, anumite obiecte se văd, iar altele nu. Dintre cele care se văd, unele nu apar decât parțial, în timp ce altele apar în totalitate. Totuși, nici chiar acestea din urmă nu sunt vizibile de jur împrejur, ci ne arată doar câte una dintre fețele lor. Dacă cealaltă persoană va descrie aceeași încăpere, descrierea ei va fi diferită; nu în totalitate, dar în mare parte. Din poziția pe care persoana respectivă o ocupă în încăpere, alte lucruri sunt vizibile în întregime și altele se văd doar parțial. În consecință, cele două descrieri vor fi obligatoriu diferite, într-o măsură semnificativă, în pofida faptului că se referă la realitatea unică a aceleiași încăperi și la aceleași lucruri. Întrebarea care se ridică acum este următoarea: Cine are dreptate? Eu sau cealaltă persoană? Răspunsul este limpede: și eu și ea, în ciuda faptului că cele două descrieri nu sunt identice. Adevărul fiecărei prezentări discursive este perspectival, adică, relativ la poziția pe care autorul său o ocupă în cameră. Adevărul unic despre încăperea respectivă există și el, însă acest adevăr e identic cu încăperea însăși, în timp ce adevărul discursiv referitor la ea se pluralizează, fără a se falsifica totuși, datorită parțialității sale. Indiferent în ce colț al camerei ne-am așeza, descrierea pe care i-o vom face va fi întotdeauna parțială și perspectivală, producând întotdeauna o interpretare perspectivală a adevărului unic al lucrurilor, adevăr care se confundă cu lucrurile însele. Așadar, chiar dacă adevărul absolut este unul singur, formularea lui în cuvinte nu poate fi niciodată unică.
Chiar dacă adevărul este unul singur, iar noi îl vedem, trebuie să înțelegem că nu-l putem vedea decât parțial și că nu-l putem descrie decât perspectival. Aceasta nu înseamnă că ceea ce vedem și descriem este fals, ci înseamnă că ceea ce vedem și descriem este mereu perfectibil și reformulabil.
Situația cu care ne confruntăm în această încăpere o întâlnim și în lumea ideilor, care este și ea un fel de încăpere a minții. Nu doar lucrurile fizice impun descrieri perspectivale, ci orice sistem de obiecte sau de idei. Chiar dacă adevărul este unul singur, iar noi îl vedem, trebuie să înțelegem că nu-l putem vedea decât parțial și că nu-l putem descrie decât perspectival. Aceasta nu înseamnă că ceea ce vedem și descriem este fals, ci înseamnă că ceea ce vedem și descriem este mereu perfectibil și reformulabil. Parțialitatea nu ține de adevărul însuși, care rămâne unul singur, ci de vederea și prezentarea lui. În consecință, orice doctrină formulată în cuvinte rămâne mereu perfectibilă și este mereu interpretabilă, chiar dacă prin ea se poate vedea un adevăr, pentru că adevărul ei nu se află în formula verbală care încearcă să-l exprime, ci dincolo de ea. Peisajul nu face parte din fereastra prin care-l privim.
Am ținut să prezint lucrul acesta, pentru a înțelege că formulările discursive, inclusiv ale mele, sunt mereu perfectibile și că nu trebuie niciodată să cădem în capcana credinței că adevărul se află integral în cuvinte. Adevărul aparține realității vieții și se contactează prin participare. Formulele verbale sunt doar niște ferestre prin care privim către adevăr. Unele dintre aceste ferestre sunt mai mici, iar altele sunt mai mari, însă toate au în permanență nevoie de cineva care să le șteargă mereu de praf; iar această persoană sunt eu, cel care doresc să înțeleg. Așa cum peisajul nu face parte din structura ferestrei prin care-l privim, nici adevărul nu se reduce la cuvintele prin care îl exprimăm.
Adevărul aparține realității vieții și se contactează prin participare.
Înarmați cu aceste cunoștințe, ne putem acum întoarce la subiectul iubirii de Dumnezeu, încercând să vedem în ce fel versetele pe care le-am citat ne pot aduce lumină, în privința naturii vieții duhovnicești.
Așadar, ce înseamnă să iubești pe cineva? Fără a ne pierde în divagații, care oricum nu ne-ar ajuta să epuizăm subiectul, vom afirma că a iubi pe cineva înseamnă a avea bucuria de a ne apropia, de a trăi împreună și de a ne uni cu persoana respectivă. În al doilea rând, nu trebuie să scăpăm din vedere că iubirea și bucuria apropierii de cineva sunt consecințe ale frumuseții persoanei iubite, nu rezultate ale obligației de a o iubi și nici urmări ale unor obișnuințe. Desigur, frumusețea este de multe feluri și se distribuie pe mai multe niveluri de profunzime, însă dragostea nu are niciodată alt obiect decât frumusețea. Iată de ce, atunci când Scriptura ne învață că legea lui Dumnezeu se rezumă la iubirea de Dumnezeu și de aproapele nostru, ea ne învață implicit că împlinirea legii lui Dumnezeu depinde de vederea frumuseții divine. Nu putem iubi nici pe Dumnezeu și nici pe semenul nostru, decât dacă le putem vedem frumusețea. Viața duhovnicească, așadar, este viața iubirii de Dumnezeu și a iubirii de aproapele nostru, însă ea nu este accesibilă decât văzătorului frumuseții divine și al frumuseții umane. Este bucuria unirii cu Dumnezeu și a trăirii în compania aproapelui, în condițiile locuirii în Dumnezeu.
Nu putem iubi nici pe Dumnezeu și nici pe semenul nostru decât dacă le putem vedem frumusețea.
Versetele pe care le-am citat din Evanghelia după Marcu descompun iubirea de Dumnezeu în componentele ei de bază. Este vorba despre o iubire cu toată inima, o iubire cu tot cugetul, o iubire cu toată puterea și apoi, punându-le pe toate acestea împreună, despre o iubire de Dumnezeu cu tot sufletul, la care se adaugă apoi iubirea aproapelui. Deși Scriptura nu insistă în locul acesta asupra unei ordini anume a celor patru componente, experiența duhovnicească și cunoașterea Cuvântului sfânt reclamă ordinea de mai sus.
Putem spune, așadar, cu o oarecare aproximație, că iubirea cu inima este aspectul afectiv al iubirii de Dumnezeu. El se manifestă, cu precădere, în activitatea de contemplare și de adorare, dar și în rugăciunea de mulțumire. Aceasta este componenta cea mai ciudată a credinței, dacă privim lucrurile din perspectiva celor necredincioși, care nu pot înțelege și nici accepta afecțiunea celui credincios față de Dumnezeu. Cedarea intimă, directă și personală, înaintea lui este o formă de smerenie pe care răzvrătirea inimii necredincioase nu o poate suporta. În pofida acestui lucru, iubirea cu inima este începutul și rădăcina vieții duhovnicești; este începutul, pentru că reprezintă primul pas, dar și pentru că nu constituie culmea iubirii de Dumnezeu; și este rădăcina, pentru că totul pornește de la ea și pentru că, în absența unei raportări afective la Dumnezeu, omul nu se poate niciodată apropia de el cu adevărat. Iubirea cu inima este aplecarea noastră înaintea lui; este actul de umilință al inimii, la care răspunde harul divin, după cum ne învață apostolul Iacov, atunci când zice: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți”12. Iubirea cu inima este poarta către împărăția lui Dumnezeu și către viața duhovnicească.
Oricât de intensă ar fi emoția și afecțiunea noastră față de Dumnezeu, ea nu dăinuie și nu produce transformări de durată ale ființei umane.
Iubirea cu cugetul, la rândul ei, este bucuria de a-l cunoaște cu mintea; este fericirea de a primi și de a accede la înțelepciunea divină, care ne este oferită prin Duhul Sfânt. În treacăt fie spus, cunoașterea cu mintea nu este un pleonasm, în ciuda aparențelor, pentru că există multe alte forme de cunoaștere, cu unele dintre care vom avea ocazia să ne întâlnim pe parcursul acestui material. Oricât de intensă ar fi emoția și afecțiunea noastră față de Dumnezeu, ea nu dăinuie și nu produce transformări de durată ale ființei umane. Prin natura sa, emoția vine și pleacă. Ea nu are în ea însăși un element de stabilitate și este normal să fie așa. Înțelepciunea rămâne însă și este terenul solid al iubirii de Dumnezeu, cel care asigură și emoției un anumit grad de stabilitate. Iubirea de Dumnezeu cu tot cugetul, adică, înțelepciunea, cuprinde în sânul ei multiple niveluri de adâncime. O primă și extrem de importantă etapă este metanoia, adică, transformarea minții și a modului de gândire referitor la sine și la lume. Consecința imediată a metanoiei este catharsis, adică, purificarea sau curăția. A treia etapă este apatheia sau liniștirea patimilor, care apare în Scriptură și sub denumirea de pace lăuntrică sau eliberare de păcat. Al patrulea nivel este noesis sau înțelepciunea propriu-zisă, cea care deschide sufletului accesul la adevărata viață intelectuală, la domeniul intuițiilor spirituale. În sfârșit, cea de-a cincea și ultima etapă a iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul este theosis, adică, unirea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea omului, după cum o descriu textele patristice. Aceasta nu înseamnă că omul devine Dumnezeu, dar înseamnă că el devine părtaș al firii dumnezeiești, așa cum ne învață apostolul Petru.13 Toate acestea sunt niveluri ale iubirii de Dumnezeu cu cugetul și constituie împreună coloana vertebrală a vieții duhovnicești.
Există, în sfârșit, și iubirea de Dumnezeu cu toată puterea. Aceasta este dimensiunea activă a duhovniciei, dimensiunea voinței și a faptelor. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată puterea ta înseamnă să te bucuri atunci când ai prilejul să faci bine. De această dimensiune a iubirii de Dumnezeu se leagă apoi porunca iubirii aproapelui, pentru că iubirea de Dumnezeu cu fapta nu diferă de iubirea semenului.14 Această formă a iubirii de Dumnezeu este ultima, dintre cele trei, pentru că ea este garanția dezvoltării normale a celorlalte două. Importanța acestui aspect este atât de mare, încât Isus se grăbește să-l adauge ca pe o a doua poruncă, lângă cea dintâi.
Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată puterea ta înseamnă să te bucuri atunci când ai prilejul să faci bine.
Cea mai înaltă treaptă a iubirii de Dumnezeu cu toată inima este extazul, un strop de beatitudine cerească în timpul căreia sufletul uită de sine, pentru a se contopi cu preaiubitul său. Această stare se atinge în momentele de rugăciune profundă. Cea mai înaltă treaptă a iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul este unirea cu Dumnezeu prin înțelepciune. Treaptă ultimă a iubirii de Dumnezeu cu toată puterea este sacrificiul de sine, contopirea voinței proprii cu voința lui Dumnezeu și integrarea de sine în lucrarea lui Dumnezeu în lume. Aceste trei culmi sunt accesibile în timpul vieții pământești, într-o măsură mai mare sau mai mică și tind să devină unul și același eveniment. Când toate aceste trei forme ale iubirii de Dumnezeu funcționează și își respectă fiecare locul ei, ajungem la iubirea de Dumnezeu cu tot sufletul, adică, la iubirea de Dumnezeu cu tot ceea ce suntem. Un astfel de suflet iubitor de Dumnezeu a intrat pe poarta cea strâmtă, a ajuns în sala de nuntă și s-a așezat la masă, îmbrăcat cu haina de nuntă. Aceste trei forme ale iubirii de Dumnezeu și de aproapele reprezintă temelia și perimetrul vieții duhovnicești, creșterea duhovnicească însemnând o ridicare din toate aceste trei puncte de vedere. Există în Scriptură o știință a duhovniciei și o înțelepciune a credinței, pe care orice creștin trebuie să și-o însușească. Fără ea, credința devine o simplă obișnuință culturală.
Care este totuși rolul Duhului Sfânt, din acest punct de vedere? Mai întâi, trebuie să înțelegem că izvorul vieții duhovnicești se află la nivelul iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul, adică, la nivelul înțelepciunii, și că tot aici are loc, cu precădere dar nu în mod exclusiv, și lucrarea Duhului Sfânt în om. Pentru a înțelege lucrul acesta, trebuie să distingem între Duhul Sfânt, roada Duhului și darurile Duhului. Despre Duhul adevărului aflăm din Evanghelia după Ioan, unde Isus afirmă că, atunci „când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare”15. Trebuie să observăm că Duhul Sfânt este numit aici Duhul adevărului. Prin urmare, el se manifestă în om la nivelul iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul, pentru că adevărul ține de cugetare. De acest aspect ține și cugetul luminat de Duhul Sfânt, despre care vorbește apostolul Pavel16, la nivelul căruia au loc marile intuiții și revelații duhovnicești venite de la Dumnezeu.
Trebuie să înțelegem că izvorul vieții duhovnicești se află la nivelul iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul, adică, la nivelul înțelepciunii, și că tot aici are loc, cu precădere dar nu în mod exclusiv, și lucrarea Duhului Sfânt în om.
Despre roada Duhului, aflăm din Epistola către Galateni, unde textul spune că: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”17. Se poate cu ușurință observa că primele trei părți ale roadei Duhului sunt de natură afectivă, în timp ce ultimele șase sunt fapte sau acțiuni. Astfel, după cum am afirmat în paragraful anterior, Duhul Sfânt se coboară în om la nivelul iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul, dar, după cum vedem aici, el produce roade la nivelul iubirii de Dumnezeu cu toată inima și al iubirii de Dumnezeu cu toată puterea. Așadar, să nu cădem în eroarea de a confunda Duhul Sfânt cu partea emoțională a roadei sale. El se așază în om la nivelul cugetului și are efecte la nivelul emoției, tot așa cum are efecte și la nivelul acțiunii și al cunoașterii.
Darurile Duhului Sfânt ne sunt cel mai bine prezentate în capitolul doisprezece al primei epistole adresate corintenilor. Din perspectiva celor trei forme ale iubirii de Dumnezeu, aceste daruri aparțin iubirii de Dumnezeu cu toată puterea, pentru că țin de sfera acțiunii. Astfel, ne spune textul: „Sunt felurite daruri, dar este același Duh” (v.4). „Unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință” (v.8), „altuia, credința” (v.9), „altuia, darul tămăduirilor” (v.9), „altuia, puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor” (v.10), dar „fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora” (v.7). Pluralitatea darurilor și diversitatea domeniilor lor nu trebuie să ne inducă în eroare în ce privește apartenența lor la iubirea de Dumnezeu cu toată puterea. Ele sunt instrumente ale acțiunii divine și sunt destinate slujirii celorlalți, chiar dacă de prezența lor beneficiază și cel care le primește. Viața duhovnicească se numește duhovnicească pentru că este patronată de Duhul Sfânt. Este, așadar, important să înțelegem natura lucrării sale.
Să nu cădem în eroarea de a confunda Duhul Sfânt cu partea emoțională a roadei sale. El se așază în om la nivelul cugetului și are efecte la nivelul emoției, tot așa cum are efecte și la nivelul acțiunii și al cunoașterii.
În sfârșit, care este rolul Scripturii în viața duhovnicească, în general? Am vorbit la începutul acestui articol despre abstractizarea și doctrinarizarea creștinismului, despre transformarea lui dintr-o cale spirituală într-o pretinsă știință teoretică al cărui obiect ar fi Dumnezeu. Sub acest aspect, este important să menționăm că, la plecarea dintre ucenici săi, Isus nu a lăsat în urma lui nicio carte, ci a atras atenția urmașilor săi asupra venirii Duhului Sfânt, atunci când a zis: „Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi”18. Mai mult, Ziua Cincizecimii, ziua pogorârii Duhului Sfânt peste biserica din Ierusalim, era sărbătoarea dării Legii, fapt care subliniază cu fermitate că, în locul unei scrieri, se cobora acum la oameni Dumnezeu însuși. S-a afirmat adesea că religia creștină este o religie a cărții, asemenea iudaismului sau islamului, însă lucrul acesta nu este întru totul adevărat. În iudaism și islam, revelația lui Dumnezeu ia forma unei cărți – Tora și, respectiv, Coranul – în timp ce, în creștinism, revelația lui Dumnezeu ia forma Fiului Omului și a Duhului Adevărului.
Cu toate acestea, cartea Biblia nu poate fi ocolită și nu poate fi marginalizată, în viața duhovnicească a creștinului, pentru că în ea se află consemnată experiența cu Dumnezeu a celor care l-au cunoscut și cuvintele pe care ei le-au auzit din partea lui. Biblia este manualul vieții spirituale creștine și este produsul lucrării Duhului Sfânt. Așa cum nu putem învăța tâmplărie fără manualul de tâmplărie, tot așa nu putem învăța Hristos fără manualul de Hristos. Este adevărat că noi nu idolatrizăm cartea, însă este la fel de adevărat că trebuie să o folosim.
Dacă interpretarea pe care cineva o dă Scripturii lucrează în el neprihănirea lui Dumnezeu, această interpretare este corectă, oricare ar fi ea; iar dacă interpretarea pe care cineva o dă Scripturii nu lucrează în el neprihănirea lui Dumnezeu, interpretarea respectivă este falsă, oricare ar fi ea.
În privința interpretării Scripturii, învățătura de bază pe care ea însăși ne-o oferă este următoarea: „Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învățat și de care ești deplin încredințat, căci știi de la cine le-ai învățat; din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”19. Citind pasajul acesta, cu greu s-ar putea contesta faptul că Scriptura este un fel de manual. Manualul acesta a fost scris de oameni, nu de Dumnezeu. Dumnezeu nu a dictat Scriptura, ci a inspirat-o, deși există în ea pasaje în care el însuși vorbește. Lucrul acesta este subliniat și de apostolul Petru, atunci când afirmă că: „nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt”20. Scopul Scripturii, aflăm din A Doua Epistolă către Timotei, este să ne învețe, să ne mustre și să ne îndrepte, în vederea obținerii înțelepciunii neprihănirii. Scriptura este mijlocul de bază prin care Duhul Adevărului ne educă în ce privește iubirea de Dumnezeu cu tot cugetul, cu toată inima și cu toată puterea, această formare a sufletului constituind apoi calificarea cuiva pentru lucrarea duhovnicească.
Dumnezeu nu a dictat Scriptura, ci a inspirat-o, deși există în ea pasaje în care el însuși vorbește.
Având în vedere toate aceste lucruri, care ar putea fi interpretarea corectă a Scripturii? Neîndoielnic, este cea care dă sufletului omenesc forma neprihănirii. Dacă interpretarea pe care cineva o dă Scripturii lucrează în el neprihănirea lui Dumnezeu, această interpretare este corectă, oricare ar fi ea; iar dacă interpretarea pe care cineva o dă Scripturii nu lucrează în el neprihănirea lui Dumnezeu, interpretarea respectivă este falsă, oricare ar fi ea. Acesta este principiul pragmatic al interpretării Scripturii, conform căruia corectitudinea interpretării se cunoaște după roadele ei. Niciodată un text nu poate fi interpretat exact în același fel de toată lumea, pentru că fiecare dintre noi își are condiția lui spirituală mai mult sau mai puțin diferită de a celuilalt. Interpretările adevărate aparțin aceluiași Duh, nu acelorași formulări verbale, pentru că sensul cuvintelor dintr-un text se constituie întotdeauna undeva la mijlocul distanței dintre cititor și text. Cititorul nu inventează sensul textului, dar nici textul nu-și conține în totalitate sensul. Un text se aseamănă cu un sistem de vase comunicante, prin care curge lichidul experienței și al înțelepciunii sufletului cititorului. Textul nu se schimbă, însă experiența noastră duhovnicească se dezvoltă, ceea ce conduce la descoperirea de sensuri noi, în același text. Dacă adăugăm și faptul că Duhul Sfânt, cel care ne călăuzește experiența, a inspirat și Scriptura, atunci înțelegem modul în care cele două elemente, experiența și Scriptura, sunt folosite de El pentru a ne educa, în permanență.
1 1 Corinteni 2:6.
2 1 Corinteni 2:9.
3 Ioan 17:11.
4 1 Corinteni 2:10.
5 Ioan 16:13.
6 Ioan 10:4-5.
7 1 Corinteni 2:2.
8 Romani 6:6.
9 Romani 6:8.
10 2 Petru 1:3-4.
11 Marcu 12:29-31.
12 Iacov 4:6.
13 2 Petru 1:3-4.
14 1 Ioan 4:20.
15 Ioan 16:13.
16 Romani 9:1.
17 Galateni 5:22-23.
18 Ioan 14:16-17.
19 2 Timotei 3:14-17.
20 2 Petru 1:21.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU