Teologia crucii – Jürgen Moltmann și patimile lui Hristos

14 June 2024

Moltmann a fost precocupat și de problema reportului dintre Dumnezeu și suferință. Victimă el însuși a lagărului și a suferinței, Moltmann a considerat experienţa sa personală cu Dumnezeu baza normativă şi absolută a interpretării sale

Moartea lui Moltmann poate fi un prilej de a readuce în atenție influența imensă pe care a avut-o asupra teologiei. Cunoscut în special pentru cartea sa Theologie der Hoffnung [Teologia speranței], Moltmann a fost precocupat și de problema reportului dintre Dumnezeu și suferință. Victimă el însuși a lagărului și a suferinței, Moltmann a considerat experienţa sa personală cu Dumnezeu baza normativă şi absolută a interpretării sale: „pentru că e experienţa mea personală cu Dumnezeu, o susţin şi nu sunt deschis unei critici”. Teologia sa se inspiră din experința sa, dar și din revelația biblică. Singurul răspuns la abandonarea și suferința din lagărele morții a fost abandonarea Fiului pe cruce și patimile Sale.

Actul creației, întruparea şi crucea lui Hristos pot fi considerate ca dovezi şi mărturii ale faptului că Dumnezeu experimentează suferinţa. Creaţia este văzută la Moltmann ca fiind „începutul” înjosirii de Sine a lui Dumnezeu. Întruparea este situată între creaţie şi crucificare şi se află într-o relaţie de strânsă cu ambele. Întrucât Molrmann a acordat un spațiu mai mic întrupării, voi prezenta succint, cu riscul unei inevitabile simplificări, concepția sa despre creație și despre patimile lui Hristos.

Actul creației: ad extram sau in interiorum?

Creaţia nu este atât de mult o decizie a lui Dumnezeu, cât rezultatul dorului dumnezeiesc după „celălalt al Său”. Fiinţa veşnică a lui Dumnezeu este iubire care se comunică între persoanele Treimii. Această iubire intratreimică este doar o iubire între egali (Tatăl, Fiul şi Duhul) şi nu o iubire către altul, iar iubirea dumnezeiească tinde dincolo de Treime. Iubirea este revărsată către aceeaşi fiinţă şi răspunsul iubirii este primit de la cei asemenea! În acest sens, se poate afirma că ideea de lume creată există din veşnicie în fiinţa lui Dumnezeu. Din acest motiv, concepția lui Moltmann ar putea fi numită numită mai degrabă o creaţie ex amore Dei, decât o creaţie ex nihilo.

Actul de creaţie exterior este precedat de actul Său lăuntric: înainte ca Dumnezeu să creeze lumea, El s-a autodeterminat să fie Creatorul lumii.

Influențat de Isaak Luria, Moltmann a susținut că Dumnezeu s-a retras în Sine, eliberând în El o regiune în care El a putut apoi să iasă în creaţia Sa. Astfel, nu poate exista un extra Deum pentru opera Sa ad extra (creaţia). Actul creaţiei trebuie înţeles mai întâi nu ca actio, ci ca passio Dei. Așadar, actul de creaţie exterior este precedat de actul Său lăuntric: înainte ca Dumnezeu să creeze lumea, El s-a autodeterminat să fie Creatorul lumii. Primul dintre toate actele Fiinţei infinite a fost un act nu în afară, ci unul înlăuntru, o învăluire, nu o dezvăluire a lui Dumnezeu, o limitare de Sine a lui Dumnezeu, din Sine în Sine însuşi. Abia apoi, Dumnezeu iese din Sine ca Creator (act II) în acel spaţiu primordial pe care El însuşi l-a eliberat mai înainte (act I). Concluzia trasă de Moltmann e că fiecărui act în afară îi corespunde şi un act spre înăuntru care-l și precede. Deşi ideile exprimate de Moltmann sugerează o distanţă temporală între retragerea în Sine a lui Dumnezeu (act I) şi acţiunea Sa de Creator al lumii (act II), totuşi nu putem afirma că Moltmann înţelege aceste acte ca fiind consecutive, ci mai degrabă simultane. Sensul de ex nihilo ajunge la Moltmann să desemneze doar un accent final al dragostei divine necondiţionate.

Theologia crucis: Îndreptăţire morală sau eliberare socială?

Preocuparea lui Moltmann faţă de teologia crucii precedă interesul pentru teologia speranţei. Încă de pe vremea când era student la Göttingen, teologia crucii a reprezentat prima schiţă teologică pe care a cunoscut-o şi de care a fost convins. Deși a împrumutat cele două expresii de la Luther, „teologia crucii” şi „Dumnezeu crucificat”, singurul element comun se reduce la focalizarea asupra crucificării, interpretarea evenimentului fiind radical diferită faţă de cea pe care o propunea Luther.

Deşi are crucea în centrul teologiei sale – și sub acest raport poate fi considerată, tehnic, o „teologie a crucii” – teologia lui Moltmann poate fi identificată mai degrabă ca o „sociologie a crucii”.

Pentru Luther, crucea este punctul de înţelegere a teologiei. El vorbeşte despre cruce ca loc al substituţiei, unde Hristos cel drept devine păcătos, iar păcătoşii care cred realizează că sunt consideraţi drepţi: „toată neprihănirea lui Hristos devine a noastră”.

Moltmann respinge însă interpretarea tradiţională a păcatului, a jertfei şi a harului. În timp ce doctrina tradiţională este orientată spre păcat, teologia lui Moltmann e orientată spre victimele suferinţei violente şi fără sens. Moltmann observă că presupoziţia doctrinei despre neprihănirea lui Dumnezeu este universalitatea păcatului de facto, atât la Pavel, cât şi la reformatori. El preferă să privească la „păcat” sau la „cei păcătoşi” aşa cum sunt prezentaţi de sinoptici, în termeni sociali: cei fără drepturi, săracii, cei care sunt în afara legii sau nedreptăţiţi. În relatările sinoptice, subiecţii interacțiunii cu Hristos sunt cei ce se aflau în conflicte umane: bogaţi vs. săraci, sănătoşi vs. bolnavi, bărbaţi vs. femei, farisei vs. vameşi, stăpâni vs. victime. Cu alte cuvinte problema „păcatului” era una strâns legată de putere. Răspunsul tradiţional la întrebarea „pentru cine a murit Hristos?” este: pentru păcătoşi. Moltmann extinde însă acest răspuns pentru a include și preocuparea contemporană pentru suferința fără sens a celui inocent. Hristos S-a identificat cu cei fără Dumnezeu, cu cei părăsiţi de Dumnezeu, a suferit pentru făcătorii de rele şi pentru victimile lor. Teologia eliberării lui Moltmann este orientată spre victime. Urmând „prezentarea sinoptică a păcătoşilor”, care face uz și de un conflict între grupuri, Moltmann ajunge la două categorii de păcătoşi sub care împarte întrega omenire: victime şi asupritori.

Atât asupriţii, cât şi asupritorii au nevoie de „justificarea” lui Dumnezeu. Dacă păcatul celor asupriţi este descurajarea, păcatul asupritorilor constă în crima lor împotriva vieţii. Cei care îi asupresc pe alţii îşi distrug sinele, respectul de sine, devenind persoane in-umane. Mânia lui Dumnezeu pe care aceştia o stârnesc corespunde cu violarea dragostei Sale. Deşi are crucea în centrul teologiei sale – și sub acest raport poate fi considerată, tehnic, o „teologie a crucii” – teologia lui Moltmann poate fi identificată mai degrabă ca o „sociologie a crucii”.

Derelictio Jesu – crucea lui Hristos sau crucea Sfintei Treimi?

Moltmann credea că păstrând doctrina celor două naturi, se ajunge la docetism cristologic în ce privește suferinţa.

Întreaga discuţie despre suferinţa divină pe care Moltmann o poartă în cartea sa Der gekreuzigte Gott [Dumnezeul răstignit] poate fi percepută ca o interpretare a cuvintelor: „Eloí, Eloí, lemá Sabahtaní?”, rostite pe cruce. Moltmann consideră că, dacă se pleacă de la axioma apathiei sau nepătimirii şi se susţine că Dumnezeu este impasibil (adică nu poate simți durerea), atunci moartea lui Hristos și implicit abandonarea Sa de către Tatăl poate fi privită doar ca o tragedie umană, fără a avea vreo putere sau semnificaţie răscumpărătoare. Dacă am pleca de la premisa că nu doar omul Hristos, ci şi Hristosul Dumnezeu a suferit moartea pe cruce, atunci se ajunge la concluzii paradoxale. Drept urmare, pentru a susţine că Dumnezeu însuşi a experimentat suferinţa şi abandonarea pe cruce, Moltmann respinge doctrina tradiţională cu privire la cele două naturi a lui Hristos.

Moltmann credea că păstrând doctrina celor două naturi, se ajunge la docetism cristologic în ce privește suferinţa. Din acest motiv, el este de părere că nu e necesar să dizolvăm uniunea personală a celor două naturi în Hristos în strigătul Său de părăsire. Faptul că Dumnezeu este imuabil nu presupune imuabilitatea Sa absolută în orice aspect, ci mai degrabă că El nu este schimbător asemeni celor create, și nici sub vreo constrângere care nu e de la Dumnezeu. Moltmann vorbește despre un Dumnezeu care nu are o muabilitate pasivă determinată de ceva, ca fiinţele create, ci despre un Dumnezeu care în mod liber se schimbă El însuşi; sau chiar despre un Dumnezeu liber să-şi permită Sieşi să fie schimbat de alţii în voinţa Sa liberă. Deşi respinge doctrina celor două naturi şi preferă o „cruce trinitariană”, totuşi teologia lui Moltmann lasă impresia că sugerează o anumită dihotomie între voinţa Tatălui şi moartea „nedorită” a lui Isus, chiar dacă Moltmann nu a avut această intenţie.

Dacă Dumnezeu acţionează în Sine însuşi, atunci El a suferit în propria Sa acţiune și în Sine însuşi. Teologia crucii trebuie să devină astfel o teologie trinitariană, pentru că altfel nu poate să includă problema suferinţei.

Moltmann renunţă să mai înţeleagă crucea din perspectiva unei cristologii calcedoniene. Crucea e un eveniment în care Fiul suferă părăsirea Tatălui, „Dumnezeu acţionând în Sine însuşi”. Dacă Dumnezeu acţionează în Sine însuşi, atunci El a suferit în propria Sa acţiune și în Sine însuşi. Teologia crucii trebuie să devină astfel o teologie trinitariană, pentru că altfel nu poate să includă problema suferinţei. Strigătul derelictio a însemnat că suferinţa de pe cruce l-a afectat pe Dumnezeu în relaţiile Sale lăuntrice. Din acest considerent, o abordare a crucii din perspectiva soteriologiei clasice nu este suficientă, consideră Moltmann. La cruce a avut loc o „ruptură” în Dumnezeu, şi nu doar în Hristos.

Deşi atât Tatăl, cât şi Fiul au suferit pe cruce, suferinţa nu a fost una identică, au suferit în mod diferit. În timp ce Isus-Fiul suferea moartea în părăsirea Sa de către Tatăl, Tatăl suferea şi El în mâhnirea morţii Fiului Său. Dumnezeu-Fiul a suferit El însuşi părăsirea, fiind părăsit; Dumnezeu-Tatăl a suferit moartea Fiului ca unul dintre abandonaţi. Moltmann înţelege astfel părăsirea ca fiind o pierdere mutuală: Fiul pe Tatăl Său, Tatăl pe Fiul Său, cu deosebirea că Fiul e lăsat să moară. Încercând să nu sacrifice unitatea dintre Tatăl şi Fiul, separaţi în cel mai profund sens prin părăsirea care are loc, Moltmann susține că sunt totuși uniţi prin „Duhul sacrificiului”. Se poate afirma că aici el recurge la o diminuare a rolului personal al Duhului Sfânt, care pare mai degrabă să aibă un caracter funcţional decât unul personal. Duhul Sfânt este descris ca fiind „dragostea divină” care rezolvă dialectica dintre Tatăl şi Fiul.

Concepția lui Moltmann subliniază atât de mult perspectiva crucii asupra Trinității, încât pare în final că Trinitatea e doar o „anexă a crucificării”, așa cum a obiectat și Richard Bauckham.

Implicațiile teologiei unui Dumnezeu răstignit

Hristos a murit ca victimă a puterii politice, drept consecință a identificării Sale cu cei care erau fără putere şi excluși de societatea acelei vremi. Această teză are ca efect configurarea unui praxis teologico-politic în gândirea lui Moltmann: dragostea manifestată prin solidaritate cu cei ce sunt victime ale sistemelor politice. Crucea e o critică la adresa idolatriei politice!

Biserica trebuie să-i caute pe cei din societate care trăiesc vizibil în umbra crucii: cei săraci, respinşi, prizonieri, persecutaţi.

Dacă se limitează strict la dimensiunea spirituală, credința creștină pierde caracterul ei de cultus publicus şi devine cultus privatus. Biserica trebuie să-i caute pe cei din societate care trăiesc vizibil în umbra crucii: cei săraci, respinşi, prizonieri, persecutaţi.

Moltmann a acordat o atenție sporită și ecologiei, după cum o demonstrează în cărțile sale, Gott in der Schöpfung [Dumnezeu în creație] sau Zukunft der Schöpfung [Viitorul creației]. Responsabilitatea umană față de creație și mediu e un derivat al relației dintre Treime și lume.

Implicațiile semnalate de Moltmann sunt valide și cer un răspuns din partea Bisericii, iar acest răspuns nu poate fi indiferența sau pasivitatea. Deși putem cu ușurință să înfierăm ideile teologiei lui, Biserica e chemată să aducă un Hristos care transformă cultura și societatea, nu să se izoleze între zidurile ghetoului eclesial și să aștepte ca Dumnezeu să mai aruce peste zid câte un păcătos.