„Fie k lumina…!”

De obicei, la ora 11 noaptea, în tramvaiul 23 care mergea dinspre bariera Rahovei spre Piața Unirii, nu era nimeni. Mă rog, cu excepția mea, care nu am ajuns încă la smerenia de a spune că „eu sunt nimeni”. Iar eu, ca singur călător, nu aveam altceva de făcut decât să casc ochii pe geam, să îmi rememorez ziua (că doar nu credeți că zăboveam la capătul Rahovei până la ultimul tramvai doar dintr-o pasiune nestăvilită pentru periferia capitalei țării, nu?) și să-mi exersez izolarea de lume cu un mp3 player chinezesc pe care puneam la maxim Jan Garbarek, slăbiciunea mea muzicală de atunci. Mă rog, „la maxim” e o figură de stil, căci printre notele ascuțite ale saxofonului lui Garbarek se distingeau limpede și scârțâielile tramvaiului și, ceva mai târziu, aproape de Piața Unirii, acele cuvinte care m-au pus în încurcătură.

…Nu mai știu exact cum arăta fata aceea, sunt vreo doisprezece ani de atunci. Nu mai știu nici la ce stație s-a suit. Poate la intersecția cu Calea Ferentari, poate cu Strada Sebastian. Dar ce rețin, mi-e de-ajuns. Îmbrăcată sărăcăcios, și cam subțire pentru noaptea de primăvară, cu vocea nesigură și nițel stridentă de fată care nu e încă femeie, cu modulațiile de mahala sudistă, călătoarea sorbea fascinată din același peisaj nocturn care mie nu-mi spunea nimic. Ce zic, sorbea… nu sorbea, ci apuca, îmbrățișa cu ochii, înfuleca, înghițea tot ce vedea prin geam. La Disneyland ori Las Vegas nu cred că aș fi găsit atâta uluire cât am simțit în vocea ei strigând la telefon cuiva, tare, ca să acopere zgomotul tramvaiului care cobora troncănind de la Piața de Flori spre Patriarhie: „da, mă, am plecat, da, mă, da! E așa frumos aici! Doamne, câte lumini sunt! Sunt lumini peste tot!”. Și tot repeta cât de frumoase sunt luminile – acolo, pe bulevardul ăla unde eu vedeam doar niște stâlpi cu becuri chioare și câteva mașini ce se vânturau pe contrasens. Am uitat pentru o vreme de Garbarek, am stat și am ascultat-o, ridicând din umeri și gândindu-mă ba că ea e nebună, fugită de acasă sau „consumatoare”, ba că eu sunt orb, rutinat și teribil de prost…

Mi-am amintit întâmplarea stranie de mai sus acum câțiva ani, când, citind Amusing Ourselves to Death a lui Neil Postman (pe care am și tradus-o ulterior), dau de următorul pasaj:

„Dacă te uiți la televiziunea americană, îți amintești de remarca lui George Bernard Shaw atunci când a văzut pentru prima oară, într-o seară, firmele strălucitoare cu neon de pe străzile Broadway și 42: Trebuie să pară foarte frumoase dacă nu știi să citești.”

Atât de simplu și atât de greu de crezut. Cu încântarea unui aborigen care descoperă un nou foc, cu uimirea țăranului care află că lumea se rostogolește și dincolo de dealurile din jurul bătăturii lui, cu șocul ateului care se lasă fulgerat de revelație, călătoarea din tramvai jubila sedusă de lumina electrică pură.

Salt peste timp. Anul acesta, doi prieteni din Belgia ne vizitează la țară. E vară, mâncăm afară, râdem, povestim, bem țuică de Pitești și vin de Dobrogea până spre miezul nopții. Înainte de a intra în casă, Céline rămâne împietrită cu ochii la cer. Îl cheamă și pe Pierre, care se oprește lângă ea siderat. Stau amândoi lipiți, îmbrățișați, cu capetele date pe spate. Nu câteva secunde, ci minute bune, în tăcere. Stau ca niște statui superbe și contemplă. Apoi oftează: „nicăieri în Belgia nu putem vedea Calea Lactee. Țara noastră e mult prea inundată de lumină. Inclusiv autostrăzile sunt luminate ca ziua”.

Ei, civilizații, alfabetizații, hiperelectrificații, tăcând răpuși de atâta înstelare…

*

McLuhan: „Mașinile pot merge toată noaptea, sportivii pot bate mingea toată noaptea, iar clădirile nu mai au nevoie de ferestre. Într-un cuvânt, mesajul luminii electrice este schimbarea totală”. Că veni vorba, prin oraș am văzut multe afișe cu concertul de Crăciun al lui Horia Brenciu – „Sunt cine vreau să fiu”. Titlul e perfect adecvat epocii, bănuiesc că e deja sold-out.

*

Ce pierdem (ați remarcat că tot timpul noi „pierdem din vedere”, niciodată „din auz” ori „din miros”?)… ce pierdem din vedere atunci când avem ochii orbiți de lumini? Ghici-ghicitoare. Întunericul. Am fost învățați de mici că lumina e bună și întunericul e rău, așa cum Făt Frumos e bun și Zmeul e rău. Dar există oare viață fără întuneric? Fără întunericul fertil, de pământ rodnic, de adânc de ocean, fără întunericul nopții de vară fără lună? Fără întunericul pântecului?

Există viață fără întunericul peșterii, de care era nevoie pentru a găzdui Lumina Noului-și-Eternului Născut?

Rubem Alves: „Dragostea cere un strop de întuneric. Probabil pentru că lumina e o făptură ce se mișcă doar pe suprafața lucrurilor”. Pornografia nu se poate manifesta decât într-un mediu supraexpus luminii.

*

Lumii noastre îi este spaimă de întuneric, tot la fel cum îi este spaimă de tăcere (dacă n-or fi cumva una și aceeași spaimă).

„Luminozitate deplină, pentru a speria și a alunga visele”, scrie tot Alves. Prin ce intuiție vor fi știut torționarii de ieri și de azi ce unealtă eficace de control psihic e o sursă de lumină permanent aprinsă…

*

Bunica mea a cusut zeci de ii. Îmi spune: măi, pe ăstea le-am cusut la lampă cu gaz nr. 5! Adică într-o lumină difuză, nesigură și pâlpâitoare. Cumva, înțeleg din tonul ei că n-ar mai putea coase ii azi, și nu doar din cauza celor nouă decenii adunate. Mă gândesc că trebuie să fi existat, în contra ideologiei economice a zilelor noastre, o relație între penurie și migală, între sărăcia materială și luxul ornamenticii, între lumina difuză și concentrarea privirii. Cusături pe altițe, arabescuri pe biserici, cioplituri metafizice pe furcile de tors…

O ie cusută la lumina lămpii cu gaz nr. 5 e la fel ca o ie cu același model cusută la lumina becului economic?

Dar o carte citită la lumina lumânării se citește la fel la o lampă de birou fluorescentă?

[Să nu uităm că magii erau cititori în stele. Stelele ca literele, cerul ca un mare manuscris viu…]

*

A trecut epoca în care oamenii visau să trăiască vieți „ca pe marile ecrane”, acum vrem o viață ca ecranele – hi-definition, full HD, 4K, crystal clear. Asta explică avalanșa de ecrane în case și de lumini pe străzi și în piețe – visarea s-a mutat în afara noastră. Vis colectiv, externalizat. Proudly made by Disney. Merry Xmas!

*

O piață împodobită de Crăciun, ori un oraș văzut din zborul nocturn al avionului – ca un imens chip mitic, cu milioane de ochi ce nu au pleoape și nu se închid niciodată – „heruvimii cu ochii cei mulți…”.

[Ești privit permanent].

„Gândirea științifică și tehnică este legată de un proiect mental și politic totalitar, bazat pe obsesia luminozității și vizibilității exterioare depline și pe tirania ochiului (condiție a controlului total)”. – (Diac. Ioan I. Ică jr.)

[Obiectiv supravegheat video].

*

Excesul de lumini exterioare, ce compensare pentru bezna cleioasă dinăuntrul nostru.

*

Bachelard: „Niciodată becul nu va fi îndeajuns de familiar pentru a primi un adjectiv posesiv. Cui i-ar veni să spună, astăzi, „becul meu electric”, așa cum se spunea pe vremuri: „lampa mea”? ”

*

Rubem Alves: „Reflectările n-au realitate. Nu sunt nimic altceva decât lumină care se joacă cu ochii noștri.”

Nu ne mai regăsim în pâlpâirea nesigură a lumânărilor, ne vrem scăldați în unda continuă și tăioasă a LED-urilor, sublimi și ireali, expuși în lumea perfectă a vitrinelor , videoclipurilor, hologramelor și utopiilor.

*

Troparul Nașterii Domnului: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței”.

McLuhan: „Lumina (electrică) este un tip de energie nespecializată identică cu informațiile și cunoștințele”.

Cunoașterea înecată de pandemia informației. Lumina nesfârșită a cunoștinței ocultată nu de întuneric (ce simplu ar fi să fie așa), ci de luminițele infinite. În ultimii ani, n-au fost puține bisericile în care am văzut cruci, iconostase și rame de icoane împodobite cu benzi LED, unele pe tot parcursul anului. Semn că, nepricepuți, confundăm oglinzile cu ferestrele și spectacolul cu sărbătoarea. Că veni vorba, ce luciu frumos trebuie să fi avut, ce bine lustruit trebuie să fi fost vițelul de aur!

*

Prin nematerialitatea sa spectaculoasă, digitalul ne este mai familiar decât îngerii. Iar îngerii, ca să țină pasul cu economia de piață (era să scriu „economia de viață”), nu au decât să eșueze în forme sentimentaliste, musai cu beculeț – câteva oferte de nerefuzat aici, aici și aici. Comandă acum, stocul e limitat!

Bonus: urare SMS ready-made pentru sărbătorile de iarnă – „Lasă-ți o parte din lumina artificiilor aprinse în noaptea anului Nou să vă lumineze!”

*

McLuhan: „Electric information environments being uttlerly ethereal fosters the illusion of the world as a spiritual substance. It is now a reasonable facsimile of the mystical body, a blatant manifestation of Anti-Christ. After all, the Prince of this World is a very great electric engineer”

*

„I-atâta noapte și uitare

Și lumile au perit în zare

Au mai rămas din vechea lor

Luminile luminilor”

(Ioan Alexandru)

Vezi și alte articole din grupajul „Și cuvântul s-a făcut trup…”

(Imagine: CC0 Public Domain)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

RON

EUR

USD

Alege suma

50

100

200

Donează

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU