De/Re-convertire și devenire

7 January 2022

„C’était en Octobre. J’étais presque converti. On n’est jamais.” [Era prin octombrie. Eram aproape convertit. Nu ești niciodată (pe deplin)]. Așa începe cartea-mărturie Ce que je crois a lui Maurice Clavel, unul dintre membrii mișcării „noilor filosofi” din Franța. El mi-a rămas în memorie de la prima lectură pentru că ilustrează succint, în propria mea experiență, mutația de la o înțelegere a convertirii ca eveniment la perceperea ei ca proces.

Ceva asemănător spune o anecdotă povestită de mitropolitul ortodox britanic Kallistos Ware. Acesta călătorea odată cu trenul și a fost abordat cu îndrăzneală de un „frate” plin de zel evanghelistic, cu întrebarea clasică: „Părinte, sunteți mântuit?” La care ierarhul a răspuns smerit, dar cu convingere: „Am fost mântuit, sunt mântuit, voi fi mântuit”.

Tema devenirii spirituale ca pelerinaj sau călătorie inițiatică este una paradigmatică încă din Antichitate.

Tema devenirii spirituale ca pelerinaj sau călătorie inițiatică este una paradigmatică încă din Antichitate. Odiseea lui Homer, Eneida lui Virgiliu sau, în Evul Mediu, Divina comedia a lui Dante sunt probabil cele mai cunoscute exemple. Metafora drumului ca spațiu al formării este prezentă, așadar, nu doar în literatura biblică.

Întoarcere din drum, reorientare este sensul îndemnului biblic metanoite tradus curent – prea puțin inspirat și destul de confuz – prin (po)căiți-vă, termen ce a căpătat în timp conotații mai degrabă instituționale sau moralizatoare. În textul de față încerc să stau cât pot de departe de aceste sensuri și să privesc fenomenul din perspectiva celui care este subiectul și, uneori, victima acestui proces.

Cei doi autori menționați mai sus subliniază un lucru esențial. Convertirea autentică este nu un eveniment punctual, ci un proces care durează întreaga viață și poate chiar dincolo de ea (!?), este un pelerinaj spiritual, nu o destinație. Viața creștină reală este o serie permanentă de reorientări, de reconsiderări, cu privire la Dumnezeu, la revelație, la sine și la natura realității. Iar sensul acestui proces este devenirea. În termeni biblici, numim asta „creștere în asemănarea lui Cristos”. Ceea ce teologia ortodoxă numește îndumnezeire.

Convertirea autentică este nu un eveniment punctual, ci un proces care durează întreaga viață și poate chiar dincolo de ea (!?), este un pelerinaj spiritual, nu o destinație.

Procesul nu este nicidecum unul liniar, ci seamănă mai degrabă un drum sinuos. El nu implică doar progres, ci și regres, sincope, deturnări, reveniri, crize, extaze și altele asemenea. Baptistul John Bunyan a descris cu măiestrie aceste meandre în cartea sa The Pilgrim’s Progress, dar se pare că unii dintre noi am uitat aceste lucruri, în alergarea noastră obsesivă după certitudini.

Creștinismul contemporan în general, și cel evanghelic – inclusiv cel penticostal-carismatic – în particular, trece astăzi printr-o criză profundă, mai ales în Statele Unite, după președinția lui Donald Trump. Dar nu numai acolo, dată fiind influența instituțională și puterea financiară a evanghelismului de peste ocean. Cu crize asemănătoare, nuanțat contextuale, se confruntă acolo și catolicii sau protestanții magisteriali. Aceste crize, și efectele lor, au dat naștere unei reacții de respingere față de creștinismul instituțional, astfel încât grupul religios cu una dintre cele mai mari creșteri statistice în America este cel al persoanelor neafiliate religios (eng. nones), dintre care cei mai mulți sunt oameni dez-bisericiți; iar unii dintre ei chiar de-convertiți. Fenomenul este deja atât de mainstream, încât regizorul mult-discutatului film Don’t Look Up a simțit nevoia să-l ilustreze prin două scene semnificative, în care Yule, proaspătul iubit al lui Kate, este un de/re-convertit tipic. În Europa avem de-a face cu un fenomen similar, mai lent și mai puțin teatral/dramatic decât în Statele Unite, pe care îl numim secularizare.

Iluminismul este cel care a adus cu sine fenomenul secularizării – al eliminării religiosului din sfera publică, ca o reacție legitimă la excesele iraționale din perioada Evului Mediu și din cea a Războaielor Religioase.

Iluminismul este cel care a adus cu sine fenomenul secularizării – al eliminării religiosului din sfera publică, ca o reacție legitimă la excesele iraționale din perioada Evului Mediu și din cea a Războaielor Religioase. Ca orice reacție însă, secularizarea a fost afectată de efectul de pendul, ea transformându-se rapid în exces și devenind o ideologie, secularismul, numit în Franța laicism (fr. laïcité), care postulează faptul că progresul tehnologic și științific va disloca progresiv religia din locul central pe care îl ocupa anterior în spațiul public, aruncând-o mai întâi în spațiul privat, unde, socotește omul modern, îi este locul, până când va dispărea definitiv din societățile dezvoltate. Această teorie sociologică a fost pusă în mod serios sub semnul întrebării în ultimele decenii (ceea ce a produs câteva de-convertiri de la această teorie, precum cea a cunoscutului autor Peter Berger), adepții ei actuali, precum scoțianul Steve Bruce, fiind mai degrabă excepții în peisajul științific actual.

Există însă o dimensiune a acestui fenomen care rămâne valabilă și căreia merită să-i dăm toată atenția. Mă refer aici la ceea ce am putea numi secularitate – separarea necesară a religiei de politic și statal și delimitarea cât mai clar posibil a sferelor de competență și a relației dinamice dintre acestea. Vorbim aici despre un câștig major al modernității nu doar pentru societate, ci și pentru Biserică. El ar trebui păstrat cu orice preț, pentru a evita revenirea la situația în care instituțiile religioase „dădeau ora exactă” în Europa, așa cum, mutatis mutandi, se întâmplă acum în statele islamiste sau cum și-ar dori nostalgicii tradiționaliști să fie din nou în partea noastră de lume abia ieșită din bezna dictaturii.

Principiul secularității este cel care încearcă să ne asigure că niciodată de acum încolo Biserica nu va mai domina politicul. Dar nici invers.

Din fericire, și spre disperarea unora dintre conservatori, Iluminismul a adus cu sine dispariția Creștinătății, ca sistem politic dominat de ideologia creștină și de instituția extrem de influentă și potentă a Bisericii. Principiul secularității este cel care încearcă să ne asigure că niciodată de acum încolo Biserica nu va mai domina politicul. Dar nici invers. Desigur, asta nu înseamnă că alte ideologii nu vor încerca să facă asta, așa cum a fost cazul cu marxismul și nazismul, cum o face islamismul, și ar vrea să o facă laicismul secularist.

Un lucru pe care oamenii religioși din Europa, sau din alte părți ale lumii, par incapabili să-l observe și să-l recunoască este faptul că, cel mai adesea, secularizarea nu este rezultatul asaltului ideologiilor seculare asupra Bisericii și a religiei în general, ci este efectul inevitabil al compromisurilor implicate de concubinajul între instituțiile religioase și puterea politică. Această formă de coabitare se manifestă diferit în Răsărit – unde este numită, elegant și înșelător, „modelul simfoniei bizantine” – și în Apus – unde este numit adesea cezaro-papism, după modelul consacrat de Carol Quintul în spațiul catolic central sau vest european ori, sub forme protestante, de inițiate de Jean Calvin la Geneva și de George Knox, în Scoția. De fapt, avem de-a face cu forme diferite ale aceleiași realități.

În unele cazuri, traumele suferite de cei care pleacă sunt atât de profunde, încât ei au sentimentul că numai o ruptură radicală în raport cu mediul care le-a cauzat îi mai poate salva.

În spațiul evanghelic, de la noi și de aiurea întâlnim o formă specifică și neintenționată de secularizare. Ea se manifestă prin faptul că instituțiile eclesiale mai vechi ale evanghelicilor au devenit atât de anacronice, de cheratinizate (domnul Liiceanu numea asta „încremenire în proiect”), atât de nostalgice după gloria lor îndoielnică din trecut și de defazate în raport cu nevoile reale ale propriilor membri și ale societății în general, încât un număr tot mai mare de oameni le părăsesc, fie pentru alte spații eclesiale (în urma unor re-convertiri, așa cum a fost aderarea mea la anglicanism), fie prin a se plasa în afara spațiului religios instituțional sau, chiar în afara contextului credinței. Din păcate, atunci când, în dezamăgirea lor, unii dintre acești dez-bisericiți se reîmbisericesc, creând noi comunități eclesiale (pe care adesea le numesc, în mod semnificativ „independente”), lipsa lor de viziune și de fundamentare teologică îi face să repete într-o perioadă foarte scurtă de timp – și într-o succesiune mult accelerată – greșelile făcute de bisericile vechi în zeci de decenii de existență. Uneori același fenomen se întâmplă și în situația în care noile comunități optează să rămână în cadrul confesiunilor clasice, cauza fiind în mod fundamental aceeași.

În unele cazuri, traumele suferite de cei care pleacă sunt atât de profunde, încât ei au sentimentul că numai o ruptură radicală în raport cu mediul care le-a cauzat îi mai poate salva. Un exemplu relevant este cel al lui Joshua Harris, autorul cărții Kissing Dating Good Bye, (publicată la noi de Editura Aqua Forte sub titlul Adio amoruri!) care a popularizat între evanghelicii americani conceptul toxic – manipulator, reducționist și pervers de purity culture (rom. cultură a purității – definită exclusiv în termeni de sexualitate). Devenit conștient de deformările și nefericirile profunde pe care le-a produs această ideologie, Harris s-a căit, a retras cartea din circulație și a anunțat apoi că nu se mai consideră creștin (din nefericire, pe parcursul acestui proces, și căsnicia lui s-a destrămat). Pentru unii conservatori îmbisericiți, aceasta a fost o bună ocazie de a-și exhiba auto-neprihănirea și de a demoniza procesul de deconstrucție a propriei credințe, care l-a condus pe Harris la de-convertire. Cunoscutul biblist american Peter Enns, care a trecut el însuși printr-un dureros proces de re-convertire, comentând asupra acestor lucruri, a explicat însă că, date fiind implicațiile întregii istorii, singura șansă de ieșire din criză a lui Joshua Harris era „o resetare totală”. Acesta nu este însă finalul poveștii. Cel puțin nu atâta vreme cât Joshua este viu. Și cine știe ce poate fi și după?

Oricât de straniu ni s-a părea, unii dintre acești de-convertiți continuă să trăiască realitatea credinței (sau a necredinței) lor în afara și în paralel cu comunitățile eclesiale recunoscute, ca un soi de «creștini anonimi».

Un alt exemplu de notorietate în spațul evanghelic american este cel al unor autoare precum Rachel Held Evans și Sarah Bessey, fondatoare ale proiectului Evolving Faith, dedicat deconvertiților, două doamne pentru care am o admirație fără margini. Ca și mine, ele au trecut fiecare printr-un proces de deconstrucție a credinței evanghelice fundamentaliste în care au crescut și s-au re-convertit la o versiune mai degrabă liturgică, progresistă și moderat feministă a credinței creștine. Aceasta este „o cărare mai puțin umblată”, ca să-l citez pe Frost, dar pe care par să fie ispitiți a păși tot mai mulți evanghelici din jurul meu, mai ales dintre cei mai tineri. Cum spuneam, acesta este drumul pe care am pășit eu însumi acum aproape un sfert de veac, atunci când, pe parcursul formării mele teologice, am devenit mult mai liturgic și mai sacramental decât ar putea fi vreodată bisericile care țin de tradiția Reformei radicale. Astfel încât, confirmarea mea ca membru al Comuniunii Anglicane, în iunie 2009, a devenit o necesitate, pentru a pune în acord convingerile mele și situarea mea eclesială.

Oricât de straniu ni s-a părea, unii dintre acești de-convertiți continuă să trăiască realitatea credinței (sau a necredinței) lor în afara și în paralel cu comunitățile eclesiale recunoscute, ca un soi de „creștini anonimi”, pe care teologul catolic Karl Rahner îi descrie ca fiind „persoane care trăiesc în harul lui Dumnezeu și dobândesc mântuirea în afara creștinismului constituit în mod explicit”. Vă mărturisesc faptul că aceasta este categoria de oameni pe care cred că m-a chemat Dumnezeu, în ultimii ani, ca să-i slujesc.

Din nefericire, în locul unui necesar examen de conștiință în fața propriilor responsabilități pentru asemenea defectări, ale acestor re-convertiți sau de-convertiți, responsabilii religioși, clericii, și uneori cei care au rămas cuminți alături de ei pe baricadele evanghelismului tradițional tind să devină apologetici (în vocabularul meu, asta nu este niciodată de bine), încercând să-și apere cu îndârjire propriul adevăr, oricât de mucegăit și ofilit ar fi acesta sau, mai rău, fiind lipsiți de orice măsură de empatie, devin agresivi și îi demonizează fără drept de apel pe cei care au plecat. Cu astfel de atitudini este evident că nu există nicio șansă de schimbare în instituțiile evanghelice și nicio nădejde că cei plecați s-ar mai putea întoarce vreodată acolo. Deși, oricum, niciunul dintre aceste obiective nu pare sî motiveze reacțiile celor de mai sus.

Cei rămași nu sunt neapărat fără speranță de schimbare. Duhul lui Dumnezeu îi poate surprinde oricând vor avea ochi de văzut și urechi de auzit. De asemenea, cei plecați nu sunt nicidecum fecioare neprihănite, ferite de orice ispite.

Fenomenul actual al re-convertirii/de-convertirii/dez-bisericirii, ar trebui să devină, mai degrabă, prilejul pentru un efort autoreflexiv și de redefinire pentru instituțiile eclesiale – un moment de tip sinodal, în termenii lui Vasile Ernu, în care comunitățile să se adune și să reflecteze onest asupra unor realități profund inconfortabile. Pentru ca acest proces să aibă loc este însă nevoie de un nivel de luciditate care este rareori prezent în aceste instituții. Cel mai adesea ele vădesc un narcisism persistent, născut din sentimentul propriei importanțe și al autojustificării, la care se adaugă diversele interese ignobile implicate în acest proces. Așa fiind, reacția instinctivă de autoapărare a sistemului pare inevitabilă.

Desigur, cei rămași nu sunt neapărat fără speranță de schimbare. Duhul lui Dumnezeu îi poate surprinde oricând vor avea ochi de văzut și urechi de auzit. De asemenea, cei plecați nu sunt nicidecum fecioare neprihănite, ferite de orice ispite. Trăim cu toții, de această parte a eternității, ca ființe imperfecte, dar totuși perfectibile, prin transformarea pe care poate o poate produce în noi îndurarea lui Dumnezeu, cu condiția de a ne vedea nedesăvârșirea, de a trăi în mod autentic și de a căuta mereu misterul unirii mistice cu Cristos.

(Photo by Etienne Boulanger on Unsplash)